Poezie modernistă

Eugen Lovinescu definea modernismul ca o „mișcare literară ieșită din contactul mai viu cu literaturile occidentale și, îndeosebi, cu literatura franceză”, accentuând ideea că este vorba despre contactul cu literaturile occidentale de după 1880. La baza acestui proces de modernizare a literaturii române stă principiul sincronismului (principiul care asigură dinamica fenomenelor culturale și sociale ale secolului al XX-lea românesc).

În sens restrâns, conceptul de modernism a fost asociat mișcării literare constituite la sfârșitul secolului al XIX-lea, în jurul unor poeți de origine portugheză, precum Ruben Dario și Antonio Machado; notele sale definitorii sunt „o estetică a sincerității” și „un simbolism muzical verlainian” (Irina Petraș). În sens larg, modernism înseamnă apariția formelor inovatoare în planul creației artistice, forme care se opun, de regulă, tradiției (tradiționalismului); din această perspectivă, toate curentele literare care au dominat începutul și prima jumătate a secolului al XX-lea fac parte din modernism: simbolismul, expresionismul, suprarealismul, futurismul, dadaismul, imagismul. „Pot fi denumite drept moderniste, aparținând modernismului, totalitatea mișcărilor ideologice, artistice și literare care tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor cu tradiția prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiționale, anticonservatoare, de orice speță, repulsie împinsă până la negativism radical” (Adrian Marino)

Eul liric este instanța care emite un discurs poetic pentru a comunica un sine imaginar. Între eul liric și eul biografic (eul individual, eul empiric al poetului) există o permanentă distanțare. Tudor Vianu considera că există trei tipuri de lirică: lirica eului, aceea a unei stări, a unui sentiment mărturisit direct; lirica măștilor, aceea a sentimentului prezentat sub o mască străină; lirica rolurilor, aceea a asumării unor sentimente jucate, experimentate, care nu sunt întotdeauna acceptate.

În lirica modernă, se produce o destructurare a eului liric, total îndepărtat de eul individual, celebră fiind afirmația lui Arthur Rimbaud: „Eu este un altul”. În general, eul liric este marcat în text prin forme pronominale și forme verbale de persoana I. Pot să apară și alte persoane, care au funcție generalizatoare, extinzând sfera sentimentelor exprimate de vocea lirică la nivelul receptorului. În poezia modernă, nu numai persoana eului liric se modifică, ci și numărul, apariția pluralului sugerând o polifonie a vocii în care distanțarea de eul individual crește.

După volumul de debut, Cuvinte potrivite (1927), surprinzător prin noutatea expresiei artistice și prin tematică, în 1931, apare un alt volum al lui Tudor Arghezi, cel puțin la fel de surprinzător. „Efectul Florilor de mucigai poate fi asemănat cu cel al unei lovituri de măciucă. Buimăciți de puternicul șoc, unii nu-și vor reveni decât peste câțiva ani […] Puțini au fost cei care, la momentul apariției, i-au apreciat frumusețea unică…” (Dorina Grăsoiu, „Bătălia”Arghezi)....

Textul de mai sus este doar un extras. Numai membrii pot citi întregul conținut.

Obține acces la întregul eBook.

Ca membru al Liceunet.ro, beneficiezi de acces la întregul conținut.

Achiziționează un abonament acum

Deja membru? Log in