Statul român și „concertul european”

Eseu despre statul român şi „concertul european”

Evoluția spațiului românesc a depins, în linii mari, de raportul de forțe dintre Marile Puteri, dar și de deciziile interne, Principatele Române, și ulterior România, aflându-se la intersecția intereselor marilor puteri zonale.

Secolul al XIX-lea se caracterizează în plan european prin afirmarea națiunilor moderne și lupta acestora pentru realizarea statului național. Astfel, italienii, germanii şi românii s-au înscris în acest cadru, împlinirea acestei aspirații realizându-se treptat, pe fondul numeroaselor mutații care au loc în societate.

Statul român a fost imaginat în proiecte politice încă din secolul al XVIII-lea de către marii gânditori politici, dar va deveni o realitate instituțională în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.

Așadar, pe parcursul secolului al XIX-lea, românii au întocmit numeroase proiecte politice care au contribuit la constituirea statului român modern, exemplu în acest sens fiind proiectele politice întocmite în exil de către reprezentanți ai revoluției pașoptiste, precum Mihail Kogălniceanu. Astfel, pe 12 mai 1848 este întocmit, la Brașov, proiectul politic “Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”, iar în august 1848, la Cernăuți, “Dorințele Partidei Naționale din Moldova”. Ambele documente au caracter radical, solicitând printre altele, unirea Moldovei cu Țara Românească, “cheia bolții fără de care s-ar prăbuși întreg edificiul național” (M. Kogălniceanu).

Ideea subliniată în proiectele pașoptiste, aceea de întemeiere a statului român modern, a fost susținută de eforturile săvârșite atât în plan intern de români, cât și extern de o parte a Marilor Puteri, cum ar fi Franța, Sardinia sau Prusia. Astfel, după războiul Crimeei, în cadrul Congresului de Pace de la Paris din data de 30 martie 1856, Marile Puteri hotărăsc să consulte românii în privința unirii. Acest fapt determină organizarea unor alegeri ad-hoc, concretizate prin adoptarea în octombrie 1857 a rezoluțiilor adunărilor ad-hoc, unde românii solicită printre altele unirea Principatelor sub numele de România și aducerea unui prinț stăin. Deoarece după reîntâlnirea Marilor Puteri în cadrul Conferinței de la Paris, unde acestea decid o unire formală, trunchiată, presupunând doi domni, două adunări și două guverne, românii acționează din nou în plan intern în vederea înfăptuirii obiectivului național, alegându-l domn pe Alexandru Ioan Cuza, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, realizând astfel unirea Principatelor. Acest fapt a fost posibil deoarecere în textul Convenţiei de la Paris nu era menţionat că cei doi domni trebuie să fie persoane diferite. Profitând de textul lacunar al Convenției, românii realizează unirea.

...

...

...

În concluzie, după atingerea unui important obiectiv național, acela de întemeiere a statului român modern, românii acționează în sensul obținerii independenței statale, prin participarea la războiul ruso-otoman, iar ulterior în sensul desăvârșirii unității statale, marele obiectiv național al românilor, prin unirea din 1918. Marii conducători politici acționează cu abilitate, exploatând fiecare ocazie ivită în planul relaţiilor internaţionale în vederea atingerii scopurilor naţionale.