Etnogeneza românească. Caracteristici

I. Ce se înţelege prin „romanitatea românilor”?

Este vorba despre un concept complex, ale cărui principale coordonate sunt:

  • Ideea descendenţei, a originii romane a românilor;
  • Ideea menţinerii elementului dacic şi romanic, după retragerea romană, precum şi a celui romanic după epoca migraţiilor;
  • Unitatea de neam şi de limbă a românilor, neamul şi limba având origine latină;
  • Esenţa romană a unor obiceiuri şi tradiţii;
  • Conştiinţa românilor despre originea lor romanică (românii înşişi ştiu, din cele mai vechi timpuri, despre faptul că sunt urmaşi ai romanilor).

II. Etnogeneza românească (formarea poporului român şi a limbii române)

a) Formarea poporului Român

Întrebările fundamentale la care trebuie să răspundă istoricii pentru desluşirea acestui proces sunt:

1. Din cine s-a format poporul român:

- Din contopirea dacilor cu romanii (veterani şi colonişti)

- ulterior, daco-romanilor li s-au adăugat popoarele migratoare, asimilate de către daco-romani, dar având unele influenţe (cele mai mari influenţe, inclusiv asupra limbii, le-au avut slavii).

2. Cum s-a format poporul român?

Prin procesul de romanizare, care este un proces istoric foarte complex, lingvistic şi cultural, desfăşurat în etape diferite şi prin care autohtonii au preluat toate elementele civilizaţiei şi culturii romane, elementul determinant fiind adoptarea limbii latine (un popor poate fi considerat romanizat doar când limba pe care o vorbea până atunci se contopeşte cu limba latină sau este înlocuită de către aceasta).

Etapele romanizării: romanizarea a avut mai multe etape, înainte şi după cucerirea efectivă a Daciei de către romani, după cum urmează:

A. Etapa preromană/preliminară (sec. I î. Hr. – 106 d.Hr.) 

– de la primele contacte, preponderent comerciale, dar şi conflictuale, cu lumea romană, prilej cu care geto-dacii asimilează mai ales elemente de cultură materială (scris, monede, ceramică etc.), până la cucerirea romană din anul 106. De remarcat faptul că teritoriile geto-dacice au intrat treptat sub stăpânire romană: mai întâi Moesia (teritoriu de la sud de Dunăre) şi Dobrogea (46.d.Hr.), apoi Dacia (106 d. Hr.). În acest interval, perioadă de maximă afirmare a geto-dacilor, cei mai importanţi regi ai acestora au fost Burebista (82-44 î. Hr.), respectiv Decebal (87-106 d. Hr.). Dacă primul i-a oferit alianţa generalului Pompei, în războiul civil al acestuia cu celălalt general roman, Cezar, Decebal este cel care a avut mai multe conflicte cu romanii, conduşi iniţial de Domiţian (războaiele din 87 si 88, încheiate cu pacea din 89, prin care Dacia devenea regat clientelar al Romei), apoi de către Traian (războaiele dintre 101-102 şi 105-106, la capătul cărora Dacia este cucerită şi transformată în provincie romană). 

B. Romanizarea propriu-zisă (106-271/275) 

– când elementele romane se generalizează la nivelul întregii societăţi, dovedindu-se un fenomen ireversibil, în urma căruia rezultă populaţia daco-romană.

În Dacia romană şi în Dobrogea (Moesia), romanizarea propriu-zisă (106-271/275), ca proces etno-cultural şi lingvistic, s-a produs datorită acţiunii concomitente a mai multor factori: armata şi administraţia romană, veteranii, coloniştii latinofoni, viaţa economică (spaţiul dac era integrat economiei Imperiului) urbanizarea, dreptul roman, viaţa culturală şi viaţa religioasă.

  1. Administraţia. Noua provincie de tip imperial era guvernată de un reprezentant al împăratului, legatus Augusti. Stăpânirea romană nu s-a exercitat asupra intregului spaţiu dacic, Crişana, Maramureşul, nordul şi centrul Moldovei rămânând în afara limesului. Capitala provinciei era Ulpia Traiana Sarmizegetusa. După moartea lui Traian, provincia a fost reorganizată de urmaşul său, Hadrian(117-138) în două provincii Dacia Superior şi Dacia Inferior. Ulterior provincia a suferit o nouă împărţire administrativă, în vremea împăratului Marcus Aurelius(161-180), în Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis, subordonate unui legatus Augusti pro praetore Daciarum Trium. Guvernatorul şi toţi funcţionarii cu atribuţii administrative, edilitare, fiscale vorbeau limba oficială a administraţiei romane, latina.
  2. Armata a avut un rol esenţial în apărarea provinciei şi consolidarea vieţii romane. Vorbim despre aprox. 40-55000 de militari ce constituiau 3 legiuni (cetăţeni romani) şi trupe auxiliare (provinciali de diferite etnii) şi comunicau în limba latină populară. Trupele auxiliare cuprindeau alae (cavaleria) şi cohorte (infanteria). Unităţile militare erau cantonate în castre- garnizoane (Apulum – Legio XIII Gemina, Potaissa- Legio V Macedonica). În faţa liniei castrelor se amenaja o linie de apărare cu turnuri şi val de pământ, numită limes. În apropierea castrelor au luat fiinţă aşezări numite canabae, armata jucând un rol însemnat în procesul de urbanizare şi în evoluţia demografică a provinciei. Şi dacii au făcut parte din trupele auxiliare dar nu din cele prezente în provincia Dacia, ci în alte zone ale Imperiului.
  3. Veteranii erau soldaţii care îşi terminaseră stagiul şi preferau să rămână în   provincia unde activaseră primind, în schimb, beneficii precum bani, pământ,     dreptul de a se căsători cu femeile autohtone. Se bucurau de prestigiu, vorbeau limba latină, erau purtătorii civilizaţiei romane. Unii dintre ei s-au aşezat în mediul rural, unde au înfiinţat aşezări şi ferme agricole (villae rusticae), alţii s-au stabilit în oraşe, primind funcţii administrative. După instalarea armatei şi a administraţiei romane în Dacia, o parte a populaţiei autohtone  a fost mutată din anumite teritorii de importanţă strategică sau din ţinuturi cu pământuri fertile, care au fost distribuite coloniştilor. Aşa se explică dispariţia multor aşezări dacice la cucerirea romană şi apariţia altora noi în regiuni roditoare, situate pe teritoriul care aparţinea trupelor auxiliare, legiunilor sau oraşelor. Această dislocare a comunităţilor autohtone a contribuit, şi ea, chiar de la început, la cuprinderea elementului băştinaş în circuitul vieţii provinciale.
  4. Coloniştii şi viaţa economică Coloniştii erau locuitori ai Imperiului aduşi în Dacia de autorităţi din dorinţa unei mai eficiente exploatări a zonei.”pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor. Imediat după cucerire întreg pământul Daciei a devenit ager publicus şi a fost distribuit coloniştilor sau trupelor.

    Coloniştii au avut un rol important în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului, agriculturii şi urbanizării, fiind promotorii unor relaţii active cu autohtonii prin intermediul limbii latine populare. Dacia a fost integrată în sistemul economic roman şi prinsă într-un schimb de produse cu Roma şi provinciile Imperiului, graţie unui sistem de drumuri bine construite de inginerii romani.

  1. Urbanizarea a avut un rol însemnat în răspândirea culturii şi civilizaţiei romane. Oraşele erau împărţite în două categorii: colonia oraşele în care locuiau cetăţeni romani şi care se bucurau de toate drepturile Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Drobeta, Tropeum Traiani  şi municipia oraşe de rang inferior Porolissum, Dierna, Tibiscum. În mediul rural, rolul oraşului a fost îndeplinit de conacul stăpânului roman (villa rustica) Aşezările  urbane au primit nu doar nume romane ci şi arhitectura şi beneficiile confortului roman.
  2. Dreptul  a avut un rol important în formarea modului de a gândi şi acţiona al populaţiei daco-romane. Constitutio Antoniniana, a împăratului Caracalla, din 212, dădea drept de cetăţenie tuturor locuitorilor liberi din Imperiu. Romanizarea a fost favorizată de impunerea legislaţiei romane; normele dreptului roman se vor regăsi în dreptul românesc de mai târziu.
  3. Religia este cel mai bogat domeniu al spiritualităţii romane care a favorizat întrepătrunderea daco-romană. Se întâlneşte fenomenul de sincretism religios (amestec de zeităţi adorate) şi adorarea vechilor zeităţi dace sub nume romane (interpretatio romana).
  4. Creştinismul a constituit un factor esenţial în procesul de romanizare, acesta răspândindu-se, prin misionari din imperiu, în limba latină.
C. Etapa post-romană/romanizarea post-aureliană (după 271/275)

În secolul al III-lea Imperiul Roman, asaltat de migratori, caută soluţii pentru a rezista. Acesta este contextul în care împăratul Aurelian hotărăşte realizarea unor graniţe naturale mai uşor de apărat, motiv pentru care armata şi administraţia romană sunt retrase la sudul Dunării. După 271, majoritatea populaţiei a continuat să trăiască la nordul fluviului, procesul de romanizare intrând într-o nouă etapă, post-aureliană, care avea să-i cuprindă şi pe dacii liberi, cei ce nu fuseseră cuceriţi de romani, o dată cu deschiderea graniţelor şi circulaţia liberă a oamenilor şi produselor. Ameninţarea migratorilor îi determină pe localnici să se retragă din zonele urbane, producându-se astfel un proces de ruralizare. În felul acesta, în secolul al IV-lea...

Textul de mai sus este doar un extras. Numai membrii pot citi întregul conținut.

Obține acces la întregul eBook.

Ca membru al Liceunet.ro, beneficiezi de acces la întregul conținut.

Achiziționează un abonament acum

Deja membru? Log in