Versuri

Rătăcitor, cu ochii tulburi, 
Cu trupul istovit de cale, 
Eu cad neputincios, stăpâne, 
În fața strălucirii tale. 
În drum mi se desfac prăpăstii, 
Și-n negură se-mbracă zarea, 
Eu în genunchi spre tine caut: 
Părinte,-orânduie-mi cărarea! 

În pieptul zbuciumat de doruri 
Eu simt ispitele cum sapă, 
Cum vor să-mi tulbure izvorul 
Din care sufletul s-adapă. 
Din valul lumii lor mă smulge 
Și cu povața ta-nțeleaptă, 
În veci spre cei rămași în urmă, 
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. 

Dezleagă minții mele taina 
Și legea farmecelor firii, 
Sădește-n brațul meu de-a pururi 
Tăria urii și-a iubirii. 
Dă-mi cântecul și dă-mi lumina 
Și zvonul firii-ndrăgostite, 
Dă-i raza soarelui de vară 
Pleoapei mele ostenite. 

Alungă patimile mele, 
Pe veci strigarea lor o frânge, 
Și de durerea altor inimi 
Învață-mă pe mine-a plânge. 
Nu rostul meu, de-a pururi pradă 
Ursitei maștere și rele, 
Ci jalea unei lumi, părinte, 
Să plângă-n lacrimile mele. 

Dă-mi tot amarul, toată truda 
Atâtor doruri fără leacuri, 
Dă-mi viforul în care urlă 
Și gem robiile de veacuri. 
De mult gem umiliții-n umbră, 
Cu umeri gârbovi de povară... 
Durerea lor înfricoșată 
În inimă tu mi-o coboară. 

În suflet seamănă-mi furtună, 
Să-l simt în matca-i cum se zbate, 
Cum tot amarul se revarsă 
Pe strunele înfiorate; 
Și cum sub bolta lui aprinsă, 
În smalț de fulgere albastre, 
Încheagă-și glasul de aramă: 
Cântarea pătimirii noastre.