Versuri

Ca o vecernie domoală

Se stinge zvonul din dumbravă,

Pleoapa soarele-și închide

Sus, pe-o căpiță de otavă.

Norodul a cuprins podmolul

Lângă frăgarul din uliță

De cârjă sprijinit răsare

Bătrânul preot la portiță.

 

Moșneag albit de zile negre,

Așa îl pomenise satul,

Pe pieptărelul lui de lână

Purtând un ban de la-mpăratul.

Domol, în mijloc se așază,

Și sprijinind încet toiagul,

Clipind din genele cărunte,

Începe-a povesti moșneagul.

 

Întreg poporul ia aminte,

Ascultă jalnica poveste,

Și fusul se oprește-n mâna

Înduioșatelor neveste.

Moșnegii toți fărâmă lacrimi

Cu genele tremurătoare,

Aprinși, feciorii strâng prăseaua

Cuțitului din cingătoare.

 

Atâtea patimi plâng în glasul

Cuvântătorului părinte,

Și-atâta dor aprins în inimi

De clipa răzbunării sfinte.

Bătrânul mag înalță fruntea,

Ce sfânt e graiul gurii sale:

Din el va lumina norocul

Acestui neam sfârșit de jale!

 

Același dor tresare-n piepturi

Când glasul strigător răsună,

Și gemăt înfioară firea

Prelung și greu, ca o furtună.

Frăgarul își îndoaie coapsa,

Iar de prin văi purcede vântul,

Prin largul albelor văzduhuri,

Să ducă cerului cuvântul.

 

Din cetățuia strălucirii

Coboară razele de lună,

Pe-argintul frunții lui boltite

Din aur împletesc cunună.

Cuvine-se hirotonirea

Cu harul cerurilor ție,

Drept-vestitorule apostol

Al unei vremi ce va să vie!