Nichifor Crainic

Nichifor Crainic a fost profesor de teologie, poet, eseist, filosof și ziarist, dar și unul dintre reprezentanții tradiționalismului.

Nichifor Crainic | Opera

Poezii

• Șesuri natale, 1916
• Zâmbete în lacrimi (versuri), 1916
• Darurile pământului (poezii), 1920
• Cântecele patriei, 1931
• Țara de peste veac, 1931
• Șoim peste prăpastie, 1990
• Poezii alese 1914-1944, 1990
• Țara de peste veac, Poezii antume: 1916-1944, 1997

Eseuri

• A doua neatârnare, eseu, 1926
• Povestiri despre bunul Dumnezeu, eseu, 1927
• Sensul tradițiunii, eseu, 1929
• Sensul teologic al frumosului, eseu, 1932
• Mărturisire de credință, eseu, 1934.
• Rasă și religiune, eseu, 1935
• Puncte cardinale în haos, eseu, 1935
• Ortodoxia, concepția noastră de viață, 1937
• Programul statului nostru etnocratic, 1937
• Ortodoxie și etnocrație,1938
• Nostalgia paradisului, eseu, 1939
• Iisus, 1956
• Îndreptar Ortodox, 1957
• Puncte cardinale în haos, 1996 și 1998
• Dostoievski și creștinismul rus, 1998
• Spiritualitatea poeziei românești, 1998

Nichifor Crainic | Date despre autor

Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre) s-a născut în data de 22 decembrie 1889 în localitatea Bulbucata din județul Giurgiu. A început studiile în satul natal, iar apoi a devenit elev al Seminarului Central din București și apoi student al Facultății de Teologie, absolvind în anul 1916.

Debutul în literatura are loc încă din perioada liceului, în anul 1907, când publică poezia „Spre lumină” în revista școlii. După terminarea facultății continuă să scrie și publică versurile în reviste precum „Luceafărul”, „Flacăra”, „Drapelul”, „Semănătorul” și „Viața românească”.

În timpul Primului Război Mondial a continuat să scrie, lucrând la revista „Neamul românesc”, condusă de Nicolae Iorga, însă a și participat activ la evenimente, fiind soldat sanitar. După terminarea războiului publică volumele „Icoanele vremii”, în 1919, „Darurile pământului”, în 1920, și „Priveliști fugare” în 1921.

În anul 1920 pleacă la Viena, iar acolo aprofundează filosofia și teologia, iar la întoarcerea în țară lucrează ca director al revistei „Gândirea” și profesor la facultățile de teologie din Chișinău și București. A continuat să scrie, iar în anii următori a publicat noi volume, unul dintre cele mai cunoscute și apreciate fiind „Sfințenia - împlinirea umanului”.

Perioada cuprinsă între anii 1947-1962 și-a petrecut-o ca deținut la Aiud, fiind considerat adept al reacțiunii politice, însă fără să primească vreo sentință judecătorească. Este grațiat în data de 24 aprilie 1962 și eliberat două zile mai târziu. După eliberare a lucrat ca redactor pentru ziarul comunist de propagandă „Glasul Patriei”. S-a stins din viață în data de 20 august 1972.