Carol I

După detronarea lui Cuza, în fruntea Principatelor Unite a fost locotenența domnească. Membrii acesteia au dorit să îi găsească repede un înlocuitor lui Cuza pentru a menține stabilitatea în țară. În anul 1857, în urma divanurilor ad-hoc, s-a dorit alegerea unui principe străin dintr-o dinastie aflată la putere. Această opțiune a fost luată în considerare de către cei aflați temporar la conducerea țării pentru a se evita luptele pentru putere ale domnilor pământeni, dar și pentru a consolida relații politice în plan internațional.  

Printre cei vizați se numărau Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei Leopold I și Carol de Hohenzollern-Singmaringen, care făcea parte din ramura catolică a familiei conducătoare prusace. În urma unui plebsicit (2-8 aprilie 1866), a fost ales ca domn al țării Carol de Hohenzollern. Remarcându-se în luptele cu danezii pentru unificarea Germaniei, Carol avea o vastă pregătire militară. Tatăl său, Karl Anton, este cel care i-a insuflat o educație în spiritul conștiinței genealogice, spunându-i că „Numele Hohenzollern este un nume de onoare, de care el, cu modestă reținere, trebuie să rămână întotdeauna conștient”. Inteligent, abil și corect, Carol va încerca să-și ghideze întreaga viață după sfatul unui prieten de-al său, Georg Schaefer: „Trebuie să te străduiești, pentru ca lumea să-ți ierte că te-ai născut prinț”.  

Alegerea prințului fiind hotărâtă, în aprilie 1866 s-a format o adunarea constituantă, membri acesteia fiind aleși dintre conservatori și liberali. Președintele adunării a fost conservatorul Manolache Costache Epureanu, iar scopul acesteia era de elaborare a unei legi fundamentale prin care să se pună bazele unui regim politic - constituția.

Instituția monarhică trebuia să se integreze într-o ordine europeană general acceptată. Chiar I.C. Brătianu declara cu privire la situația europeană următoarele: „[...] pe cât Europa va sta monarhică, să stăm și noi; când se va proclama în Republică, o vom proclama și noi”, îndepărtându-i astfel pe susținătorii republicii, care vedeau România ca pe o „a doua Elveție”.  

Încoronat ca principe la 10 mai, Carol I și-a luat atribuțiile în serios, cu toate că obține de abia în toamna anului 1866 firmanul de recunoaștere otomană. Următoarele zile și le-a petrecut dezbătând proiectul Constituției. Suferind unele modificări față de proiectul ...