Rezumat

„Moartea unei republici roșii” este titlul unui roman scris de Felix Aderca și publicat pentru prima dată în anul 1924, la editura „Ancora” din București. Numele real al scriitorului a fost, de fapt, Zelicu Froim Adercu, acesta fiind amintit în literatura română mai ales datorită lucrărilor sale în proză. După un an petrecut la Paris, studiind la Sorbona și trimițând articole în țară pentru „Noua revistă română” (publicația lui Tudor Arghezi), Aderca revine în România, sub presiunea începutului Primului Război Mondial. Începând cu luna septembrie a anului 1914, scriitorul participă la o serie de campanii în Oltenia, Transilvania și Ungaria. În urma acestor experiențe, el dobândește inspirația necesară pentru a scrie două romane: „1916” și „Moartea unei republici roșii”. 

Acțiunea romanului se concentrează asupra protagonistului, inginerul Aurel, un alter-ego al autorului. Narațiunea este realizată la persoana întâi, accentuându-se, astfel, introducerea cititorului în universul lăuntric al personajului principal. Acesta se află într-o situație percepută drept imposibilă din punct de vedere moral, aflat cu unitatea sa militară în Transilvania și obligat fiind să participe la intervenția armată antisovietică din Ungaria. Atât personajul, cât și romanul ca întreg, trebuie înțelese în contextul simpatiilor ideologice ale autorului. Un susținător fervent al neutralității României în contextul Primului Război Mondial, Felix Aderca a devenit socialist după 1920, fiind adeptul unei extreme stângi pacifiste. Din cauza ideologiei la care aderase, Aderca nu s-a bucurat de înțelegere nici din partea comuniștilor (era anti-stalinist), nici din partea liberalilor (au avut loc discuții în contradictoriu chiar între el și Eugen Lovinescu, un neoliberal convins). Astfel, problemele lăuntrice ale lui Aurel, în romanul „Moartea unei republici roșii”, sunt și cele ale lui Felix Aderca, adept al extremei stângi în România în timpul și după Primul Război Mondial.

Aurel este caporal în armata română, trimisă la Budapesta într-o misiune de pacificare. Simțind din toți rărunchii „solara zădărnicie” a războiului, el visează la o societate liberă, în care individul să poată circula în voie, conform viziunii marxiste asupra sistemului socialist global: „Războiul dezrobirei naţionale nu e  mai sfânt decâ al supremaţiei economice. Cred că e același lucru”.

Romanul îl urmărește pe Aurel prin gări, trenuri, sate maghiare, cartiere evreiești, iar concluzia lui, în urma evenimentelor grele prin care trece, este aceea că drama umană se situează mai presus de naționalitate, suferința și, în general, sentimentele, constituind un limbaj universal. El nu trece cu vederea brutalitatea reprezentanților armatei proprii, judecând propriul popor cu aceeași intransigență destinată inamicilor: „Când pavajul începu să răsune subt tălpile cu ţinte ale trupelor, crescu în oamenii tăvăliţi şi umiliţi [...] sufletul eroic. Acest suflet izbucnea divers: spărgând câte un geam cu patul armei, scoţând din pod câte un moşneag dârdâind de frică, sau luând câte-o găină în ascuţişul baionetei”. Observând cruzimea din jurul lui, el asistă, îngrozit, la un proces de dezumanizare, provocat de război în rândurile tuturor participanților, iar atitudinea românilor, odată aflați în tabăra învingătoare, nu-l mulțumește deloc. Astfel, deși era conștient de lipsa popular...