Istorisirea Zahariei Fântânarul

„Istorisirea Zahariei fântânarul” este cea de-a noua, și ultima povestire cuprinsă în volumul „Hanu Ancuței”, de Mihail Sadoveanu. Volumul a fost publicat pentru prima dată în anul 1928. Fiind o povestire în ramă, „Istorisirea Zahariei fântânarul” este inclusă, alături de alte opt astfel de texte, într-o povestire-cadru.

Pe când bătrânul orb sărac își sfârșea istorisirea, Lița Salomia, nerăbdătoare, se declară profund nemulțumită de atenția oferită moșneagului, considerând că asemenea oameni nu merită să fie luați în serios, fiindcă spun minciuni. Ea adaugă faptul că la han se găsesc oameni mult mai vrednici care ar putea povesti întâmplări mult mai interesante, arătând spre un bătrân pe nume Zaharia fântânarul.

Moșneagul stătea pitit într-un colț și bea, tăcând mâlc, astfel încât oamenii de la han bănuiau că era mut. Lița Salomia știe, însă, că nu aceasta era problema, ci doar pasiunea omului pentru băutură. Astfel, ea îl întrerupe din liniștea izolării căreia acesta se supusese, îndemnându-l să povestească despre cum îl chemase boierul de la Păstrăveni să-i caute apă în poiana lui Vlădica Sas. Omul face o încercare, dar nu spune toată povestea rezumând-o superficial, din cauza alcoolului...