Versuri

Ce lumină-i și ce vorbe

Jos sub grinzile colibii?

Marta mânuie cociorbe,

Iar Maria toacă hribii,

Iar ciobanu-și pune gluga,

Mai îndrugă câte-ndrugă,

Iese-n noaptea cu scântei

Ș-o tuli urât de fugă,

Parcă-i dracul în călcăi.

 

Iar la colțul marei vetre

Stau pe laiți, lângă spuze,

Un moșneag și trei cumetre, ­

Povestesc mișcând din buze.

Tinerica puica nașa

Prejmuiește tot pe moașa,

Pe când spală la un blid,

Iar bătrâna gată fașa

Și cumetrele se râd.

 

­ Măi ciobane ortomane,

Unde-mi mergi așa pe frig?

­ Da la râșniță la Dane

Și la borș la Pipirig;

Ce era să spun? Iac-asta,

Mi-a făcut băiet nevasta,

Nu vă fie cu bănat.

Să-mi veniți și dumneavoastră

Că ș-așa-mi sunteți din sat.

 

L-a spălatu-l, pieptănatu-l,

La botez l-a dus pe micul,

La icoane l-a-nchinatu-l,

Un diac citi tipicul;

Când pe el veni botezul

Îi trecu auzul, văzul,

Nici că-i pasă lui săracul,

Că nanașa spune crezul

Și se leapădă de dracul.

 

Că el strigă și se strâmbă

Parc-ar fi pe o frigare.

Duhul sfânt în chip de limbă

I-a ieșit pe gur-afară.

Unii află cum că nasu

E cam strâmb, ca și la tat-so,

Și că-și samănă cu soiul.

Dar pe când cu toți au ras-o

Se-mprăștie tărăboiul.

 

Nins lucește câmpul, teiul,

Și trosnește cărărușa,

Când se-ntorc și văd bordeiul

Și deschide Mușa ușa.

Când își pun copilu-n leagăn,

C-un picior încet îl leagăn

La lumina din surcică

Și o vorbă de-alta leagă-n

Planuri mari pe gâza mică.

 

Dar deodată din părete

Ies ursite ca pe-o poartă,

Flori albastre au în plete,

Câte-o stea în frunte poartă.

Și de-o tainică lumină

Toată casa este plină

Ce din ochii lor porni.

Peste leagănu-i se-nclină

Și-ncepură a-l meni:

 

­ Ca și leii să fii tare

Și frumos ca primăvara,

Să fii gingaș ca o floare,

Luminos ca luna sara;

Și iubit să fii de lume,

S-ai averi și mare nume,

Să te faci chiar împărat

Și să-ți meargă astfel cum e

La ficiori din basme dat.

 

Zise-atunci duioasa mamă:

­ Mulțămesc de câte-ascult,

Dară mulți i-or fi de samă

Ș-or avea atât de mult.

Lui să-i dați ce din mulțime

N-a putut să aibă nime,

Și nespus și fără rost ­

Ș-atunci zâne din nălțime

Vă sărut piciorul vost.

 

Zise-atunci, din ele una:

­ De-a dorești cu dinadinsul,

Fie-i dat cu totdeuna

El să simt-adânc într-însul

Dorul după ce-i mai mare

N-astă lume trecătoare,

După ce-i desăvârșit

Și să-și vadă la picioare

Acest dar neprețuit.

 

Ele pier. Iară băietul

A crescut cum l-a menitu-l,

Se făcu frumos cu-ncetul,

Cine-l vede l-a-ndrăgitu-l.

Și deși ca leul tare,

Era gingaș ca o floare

Și isteț era cu duhul,

Cum a toate-s știutoare

Doară luna și văzduhul.

 

Într-o zi văzu pe-o rablă

Un tobaș ce lumea cheamă,

Cu musteața ca o greablă

Și c-o trâmbiță de-alamă:

­ Împăratul preanălțatul

M-a trimis s-adun tot satul,

Să dau știre tuturor

Că el caută în latul

Lumii-aceștei pe-un ficior,

 

Ce din toți va fi mai tare,

Mai frumos și mai cuminte.

Deci vă strângeți mic și mare

Și să țineți bine minte...

Căci se poate, cine știe,

Ca la voi prin sat să fie

Voinicel a-i fi pe plac,

Să-i dea fata de soție.

Cât v-am spus-o, iaca tac.

 

Abia el sfârși s-audă,

De la sat ia ziua bună,

Nu-i păsa de drum și trudă,

Căci mereu părea că-i sună

Vestea mândră în ureche,

Ca și o poveste veche.

Ș-a pornit în toiul lui,

Năzdrăvan într-o ureche

Ca feciorul nimărui.

 

Și la curtea-mpărătească

A ajuns într-un târziu

Ș-apăsă pe frunte casca,

Șterge păru-i auriu,

Intră-n curte. Sumedenii

De voinici, boieri, rudenii

Se-nchinau fetei bălane,

Precum oamenii la denii

Bat metănii la icoane.

 

Ea se uită tot în laturi,

Se închină și suspină

Când cu zâmbet, când cu sfaturi,

Când cu-a ochilor lumină;

Cum prin șiruri ea colindă

Se uita într-o oglindă

Cu un aer curios,

Ce-i menită ca să prindă

Chipul celui mai frumos.

 

Din oglindă ea nu vede

Decât vecinic chipul ei,

Dar deodată, mai nu crede,

Ce văzură ochii săi?

În oglinda fermecată,

Dintr-o negură s-arată,

Ca-ntr-un vis frumos în somn,

O figură minunată

Într-o mantie de domn.

 

Ea mai face-o dat-ocolul

Adunării...-i pare cum că

Într-un colț ea vede solul

Frumuseței, ce-și aruncă

Ochii triști, numai văpaie.

­ Nu știu cum o să vă paie,

Zise ea, zâmbind voios,

Roșă-n fața ei bălaie,

Dar acela-i mai frumos.

 

Când cu degetul l-arată,

Toți la el și-ndreaptă, ochii,

Și mulți pinteni zurăiră

Și foșniră multe rochii ­

Și din bolta de fereastră,

În armura lui albastră,

El apare lin din unghi

Și la fata cea măiastră

El își pleacă un genunchi.

 

­ Nici nu ai de ce să stărui,

Zise ea cu ochi-n vis,

Bucuros mâna ți-o dărui,

Căci în suflet te-am închis,

Și-a ei mână preafrumoasă,

Fină, dulce, ea și-o lasă

Pe-a lui creștet adorat,

El la gură-i o apasă

Ș-o sărută înfocat.

 

Iată, vine și-mpăratu-i,

Ce zâmbea cu mutră hâtră,

El la mers cam legănatu-i

Și pe capu-i poartă mitră,

Poart-un schiptru ș-alt nimică,

Ca și craiul cel de pică,

Ș-aurit veșmântul său;

Cine-l vede stă să-i zică

Că-i vlădica din Hârlău.

 

­ Am avut un om al casei,

Zise dânsul, un ciocoi,

A murit, și anul azi-i

S-a făcut din el moroi.

De-unde-mi aprindea ciubucul,

Se apucă, bată-l cucul,

Ca să-mi strice-mpărăția ­

Și nu pot ca să-l apucu-l,

Ori să-i stric fărmăcăria.

 

Fierul, aurul, tombacul,

Ardă-l focul să mi-l ardă,

L-a strâns tot și, știe dracul,

A făcut din ele-o bardă;

Iar din codri, huci, poiene

Și din alte buruiene

A făcut num-un copac.

Cin se simte mai cu vene

Să li vie-ăstor de hac?

 

Și cu toți se duc de-a valma,

Văd, se miră, nici se-ncearcă,

Dar Miron ia barda-n palmă

Și copaciul mi-l încarcă,

Pân- ce vede că se-nclină,

Scârțâind din rădăcină ­

Ș-a cioplit din el țăruș,

Pe-a moroiului țărână

El l-a-nfipt adânc acuși.

 

De-atunci farmecu-ncetează.

Codri cresc și fierul iar e.

Împăratul cuvântează:

­ Ăst voinic e cel mai tare.

Un bătrân răspunse: ­ Bine,

Spune-mi, tinere, pe cine

Fata are-acum în minte?

­ Ea gândește-acum la mine.

­ Ha! acesta-i mai cuminte!

 

Și să cânte strana prinde:

­ Este tare, este tare,

Și cuminte, și cuminte,

Ș-arătos la arătare.

Scărpinându-se la ceafă,

Împăratul c-o garafă

A venit și c-un sângeap

Și, împlându-l, zice: ­ Ia fă

De mi-l toarnă peste cap!

 

Și acu să-mi faci hatârul

Să-mi iei fata-n însoțire;

Știu că ai să fii catârul

Peste nazuri, fasolire,

Ba să poate să te-adoarne

Cu frumos proțap de coarne

Și să-ți puie și urechi.

Cine poate s-o întoarne

Când așa-i menit din vechi?

 

Că, să vezi, și-mpărăteasa...

De... atâta-ți spun acuma,

Taci, da ochi-ți ai de pază,

Că ce-i fata, ce-i și muma!

E și-un alt metod, ți-l sfătui,

Să taci molcom, să îngădui,

Fă-te că nici știi... n-ai treabă,

Tu să-i faci frumos tabietu-i

Și-ncolo să-ți vezi de treabă.

 

Deci Miron o ia de mână

Ș-o arată pe la oaspeți,

Cu-a ei ochi numai lumină,

Cu obrajii fragii proaspeți.

Ș-au pornit frumoasă nuntă

De sărea până și ciunta,

Și ologi-și făceau grabă,

Și moșneag juca mărunta,

Curtenind pe lângă babă.

 

Dar deși ferice încă,

Totuși el în pieptul lui

O dorință are-adâncă,

Neștiută decât lui,

Dorul după ce-i mai mare

N-astă lume trecătoare,

După ce-i desăvârșit,

Și tot sufletul îl doare

După cum a fost menit.

 

Și pe toți el îi întreabă

Dacă știu cumva în lume

Astă tainică podoabă,

Ăst odor fără de nume.

Dar pe cine-ntreabă tace,

Cui prin minte-i poate trece?

Numai cântărețul orb

Spune-n treacăt cum că asta

E frumoasa fără corp.

 

El i-a spus că-n vremi denante

Auzi duioasă veste,

Că-n castel de diamante

Cea mai mândră fată este;

Ochi de-albastru întuneric,

Ce lucesc adânc, himeric,

Ca d-iubire două basme;

Dară corpul ei eteric,

Nesimțit, ca de fantasme.

 

„De vei merge în ajunul

Mult senin din Anul nou,

Pe când cerul se deschide

La a lumilor ecou,

Atunci ea vine asemeni

Printre stâncele de cremeni,

Lângă lacul de smarald,

Ca să-și scalde sânii gemeni

Unde zânele se scald!"

 

El plecă atunci în lume

Și nevasta-n lacrimi lasă,

Cu un dor fără de nume

Uită țară, rude, casă.

Cum trecu numai Crăciunul,

El pe cal a pus presunul

Și s-a dus la lacu-n vrajă,

Unde așteptând ajunul

De-Anul nou el sta de strajă.

 

Și din trestia plecată

El privea la apa fină,

Cu oglinda-i nemișcată

Strălucind sub luna plină.

Deși știi că apa-i moale,

Totuși, placa-i de cristale

Parc-ar fi încremenit.

Nencrețite, plane, pale,

Viorii au adormit.

 

Rădăcinile în pături

Sub pământ s-a-ntrețesut

Și pornesc în mii de lături

Flori frumoase la văzut.

Colo-n snopi, colo câte-una,

Colo-n fire se-mpreună,

Îndoite într-un trunchi;

Ici o pajiște într-una,

Iar dincolo un mănunchi.

 

Roși și vineți, albi-s snopii

Cei de flori strălucitoare,

Picurați, își scutur stropii,

Ce lucesc mărgăritare.

Pe cărarea-abia îmblată

Pintre iarba înfoiată,

Trece-un mândru chip de zână,

Cu-arătare fermecată

Și privire bândă, lină.

 

Și pe ea o haină fină,

Țesătură străvezie,

Ca o brumă diamantină,

Ce în crețuri se-mprăștie.

Se lipește sclipitoare

De duioasa-i arătare,

Ce-n mișcările-i o tradă,

Se strevăd a ei picioare,

Sâni și umeri de zăpadă.

 

Inocentă-i e zâmbirea-i,

Îngerească, tristă, lină,

Diamante în privirea-i

Ș-au topit a lor lumină.

Peste-a apei dalbă placă

Ea acum zâmbind se pleacă,

S-uită-n fundu-i luminos

Și în lună își dizbracă

Corpul ei așa frumos.

 

Luna parcă se roșește

De amor și de mirare,

Numai lacul o privește,

Rămâind în nemișcare.

Este albă ca zăpada,

Iară păru-i stă să cadă

La călcâiu-i rotunzit,

Cine oare-ar fi s-o vadă,

Să nu moară de-ndrăgit?

 

Dar deși pe noaptea toată

Peste lanuri luna tace,

Arătarea-i luminată

Nici o umbră ea nu face,

Cu-ntuneric nu încarcă;

Întinzând piciorul, parcă

Lacul cel de farmec prins

Cu-a lui vârf întâi îl cearcă,

Pân- se lasă dinadins

 

Și încet pășește-n apă.

Ochiul ei s-aprinde, cere,

Iară buzele-i se crapă

De o stranie plăcere;

Totuși, valul nu se taie

Cercuind apa bălaie

Ci-o încunjură frumoasă

Ș-o îmbracă cu văpaie

În lucire scânteioasă.

 

Și deși în lac înoată,

El nu mișcă, nici se-ncreață,

Ca o floare-i aninată

De oglinda cea măreață.

El din trestii o privește,

Nici se mișcă,...-ncremenește

L-arătarea ei cea crudă.

Și când lacul părăsește

Pe-al ei corp ea tot nu-i udă.

 

Ea s-a dus. Dar el rămas-a

În adânc rănit de dânsa,

Uită lumea, uită casa,

Îmblă drumurile-ntinsă.

Ea îi pare că-i mai mare

N-astă lume trecătoare,

Că-i ceva desăvârșit

Și să vadă la picioare

Acest dar neprețuit.

 

Toamna vine și prin lunce

Frunza cade rânduri, rânduri,

Adâncit îmbla atunce

El în grijă și pe gânduri;

El purta în gându-i nurii,

Ochii mari, zâmbirea gurei,

Și îmblând prin codrii mari,

El văzu Mama-pădurei

Rătăcind pintre stejari.

 

El durerea lui ș-o spune

Și că trebuie să moară

De n-a prinde-acea minune,

Acea tainică fecioară.

­ Ea, îi zise-atunci bătrâna,

Locuiește ca o zână

În palat de diamante,

Mai frumoasă, mai senină

Dintre toate celelante.

 

Tu palatu-i vei ajunge

De vei merge, fără însă

Să gândești la alta-n lume

Cât la dânsa,-n veci la dânsa;

De-o ajungi fără de veste,

Ea atunce astfel este

Ca și când ar fi a ta;

Căci ea face tot ce peste

Dânsa ca să treacă-ai vrea.

 

El a mers, a mers într-una,

Făr- de drum, de-orice să-i pese,

Când pe vârfuri trece luna

El văzu prin lunci alese

Un palat lucind departe,

Ce lucește parc-ar arde.

El intră pe scări de-oglindă

Și prin salele deșarte

Pe covoarăle din tindă.

 

Și-n lumina blândei lune

El văzu frumoasa fată,

Dulce, mândră, o minune,

De fereastă rezimată.

El la ea genunchi-și pleacă:

­ Ca amorul meu să-ți placă,

Părăsii părinți și țară.

Ea tăcea... privirea-i sacă,

Fața rece, ca de ceară.

 

„Ah, gândi el, cum nu-i bună,

Cum nu zici: Bine-ai venit!"

Atunci ea zâmbi în lună

Și șopti: ­ Bine-ai venit!

Și-n palat atunci s-aprinse

Mii lumini sclipind ca ninse;

Ea-l luă de braț și-l duse

Pintre salele întinse

Și la mândre mese puse.

 

Ei cinară-n mândre muzici,

Cu de aur vase, linguri,

Beat de-amor el spuse: ­ Nu zici,

Scumpo, să ne lase singuri?

Și lumini se sting de sine,

A cântărilor suspine

Dispărură rânduri-rânduri,

Ei rămân cu dulce bine

Și înșiră mândre gânduri...

 

­ Ah, iubito, zise dânsul,

Cum nu simți focul ce-l simt?

Și pe ea o-apucă plânsul,

Parcă pieptu-i este strimt

De-a ei patimă-nfocată.

Ea plângea, râdea deodată,

Cu-a ei buze dulci și coapte

N-întuneric parcă-l cată,

Îmbătat de-amor și noapte.

 

­ Ah, îi zice el cu dorul,

Lasă-ți haina ta regală, ­

Gol în ochi-ți văd amorul,

Ah, arată-mi-te goală.

Atunci ea roșind se pleacă

Și sta piepții să-și disfacă

Și din sponci desprinde haina

Și în lună se dezbracă,

Dezvelind taină cu taină.

 

Ce frumoasă-i... Umed-albă,

Neted-dulce zugrăvit,

De pe sâni rotunzi o salbă

Ea în urmă a zvârlit,

Și se plimbă pe covoare

Moi cu micele-i picioare,

Păru-i curge la călcâie,

Iară luna zâmbitoare,

Poleind-o, o mângâie.

 

La picioare-i el s-aruncă,

Lângă el să vie-o roagă,

Ea s-așează dulce, pruncă,

Lângă el în mândră șagă,

Și el brațele și-ntinde,

Rumenește și s-aprinde,

Pe când ochii lui o sorb,

Dar nimic în braț nu prinde ­

Căci frumoasa-i fără corp.

 

„Ah, gândi el cu turbare,

Tremurând învăpăiet,

Dulce zână, cum nu are

Corp frumos, precum o văd!"

­ Asta n-o pot, că ce pipăi,

Numărul vieții o pripă-i,

Trecător, de unde-un șopot

Și ființa lor o clipă-i,

Eu eternă sunt și n-o pot!

 

El își scurge toată viața

Într-un chin, în nedormire,

Vecinic o avea în față

Blândă, dulce, în zâmbire,

Vecinic tinde a lui mână

Dup-imaginea-i divină,

Vrea s-o strângă, s-o omoare,

Dar deși de nuri e plină,

Totuși umbră-i ca din soare.

 

De dorința lui aprinsă,

Ce-a rămas neîmplinită,

El un an trăi la dânsa

Cu viața-i mistuită;

Dar pierind chiar din picioare,

Pierzând mintea care-l doare,

Dup-un an se-ntoarce iară

L-a lui casă râzătoare

Și la dulcea-i nevestioară.

 

Dară vai! cum îi părură

De urâte toate cele.

Nimic ochiul nu-i mai fură,

Nici simțirea lui în jele,

Toate-i par urâte, sure,

Într-un chip, într-o măsură,

Închircite și de rând,

Și nimic nu-i de măsura

Celor ce avea în gând.

 

Trist, retras, rănit de moarte,

S-ar fi-ntors l-acea frumseță,

Dar știa ce crudă soarte

Are-eterna-i tinereță.

Lângezind în gând și-n fire,

În muri triști de mânăstire

Ș-a închis chipu-i pierit,

Ș-adâncit în amintire

Și-n amor, el a murit.