Tema iubirii

Tema iubirii este o constantă în poezia eminesciană și se asociază cu o gamă largă de sentimente, ilustrând o perspectivă originală asupra acestui sentiment.

Erosul eminescian oscilează între spiritualizare și pasiune. Sentimentul erotic este ilustrat în mai multe ipostaze: legat de dorul folcloric (T. Vianu); în legătură cu natura „în devenire” și cu întrupări feminine (Edgar Papu); în legătură cu peisajul micro și macro cosmic, care ocrotește iubirea (G. Călinescu). Sunt exprimate sentimente legate de suferința iubirii pierdute („Și dacă”, „Lacul”, „Floare albastră”), de dragoste fără speranță („Dacă iubești fără să speri”, „De câte ori, iubito”). Rareori, dragostea aduce împlinirea („De ce te temi”).

Femeia este serafică, „femeia-înger”, aducând împlinirea, fericirea așteptată („Sara pe deal”, „Dorința”, „Floare albastră”) sau demonică, titanică, provocatoare de suferință („Scrisoarea V”).

Stările specifice sentimentului erotic sunt de „voluptate și durere”, „farmec dureros”, dor (emoție complexă, în care „durerea pierderii” se complică cu fericirea generată de o iubire trecută sau proiectată în viitor ). O altă sintagmă caracteristică este aceea de „dulce jele”, care îmbină durerea și voluptatea romanticilor cu dorința de dezmărginire: „Și când inima ne crește/ De un dor, de-o dulce jele…”.

Iubitul își cheamă iubita (sau iubirea) într-un peisaj ocrotitor, intim („Lacul”, „Dorința”) sau iubita își așteaptă iubitul („Sara pe deal”); vi...