Versuri

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,

Și ca să vă ard fierea, o, spirite-amețite,

Blestemul îl invoc;

Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,

Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară

Cu fierul ars în foc.

 

Deși știu c-a mea liră d-a surda o să bată

În preajma minții voastre de patimi îmbătată,

De-al patimilor dor;

În preajma minții voastre ucisă de orgie,

Și putredă de spasmuri, și arsă de beție,

Și seacă de amor.

 

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,

În ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite

De sânge putrezit;

Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată

De brațele slăbite, puterea leșinată

A junelui cănit.

 

Ce am de-alege oare în seaca-vă ființă?

Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi mință,

O, oameni morți de vii!

Să vă admir curajul în vinure vărsate,

În sticle sfărâmate, hurii nerușinate

Ce chiuie-n orgii?

 

Vă văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o,

Suflând din gură boala vieții ce-ați urmat-o,

Și arși pân-în rărunchi;

Sau bestiilor care pe azi îl țin în fiară,

Cum lingușiți privirea cea stearpă și amară,

Cum cădeți în genunchi!

 

Sculați-vă!... căci anii trecutului se-nșiră,

În șiruri triumfale stindardul îl resfiră,

Căci Roma a-nviat;

Din nou prin glorii calcă, cu fața înzeită,

Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,

Poporul împărat.

 

Sculați-vă!... căci tromba de moarte purtătoare

Cu glasul ei lugubru răcnește la popoare

Ca leul speriat;

Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,

Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,

Ci-aievea s-a serbat.

 

Încingeți-vă spada la danțul cel de moarte,

Aci vă poarte vântul, cum știe să vă poarte

A țopăi în joc!

Aci vă duceți valuri în mii batalioane,

Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,

Diluviul de foc.

 

Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie,

Cum murmură trecutul cu glas de bătălie

Poporului roman;

Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,

Și frunțile cărunte le nalță de departe

Un Cezar, un Traian.

 

Cad putredele tronuri în marea de urgie,

Se sfarmă deodată cu lanțul de sclavie

Și sceptrele de fier;

În două părți infernul portalele-și deschide,

Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde

Tiranilor ce pier!

 

În darn răsună vocea-mi de eco repețită,

Vă zguduie arama urechea amorțită

Și simțul leșinat;

Virtutea despletită și patria-ne zeie

Nu pot ca să aprinză o singură scânteie

În sufletu-nghețat.

 

Și singur stau și caut, ca uliul care cată

În inima junimii de viața-i dezbrăcată

Un stârv spre-a-l sfâșia;

Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmețită,

Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încrețită

Un trăsnet ar purta.

 

Dar cel puțin nu spuneți că aveți simțiminte,

Că-n veci nu se îmbracă în veștede vestminte

Misteriul cel sunt;

Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,

Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,

Ca râsul la mormânt.