Versuri

Când te-am văzut, femeie, știi ce mi-am zis în sine-mi?

N-ai să pătrunzi vreodată înluntrul astei inemi.

Voi pune ușii mele zăvoare grele, lacăt,

Să nu pătrunză-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.

 

Și cum? dar înțelegi tu cum? Cu-acea gelozie,

Ce gândurile-ți arde și inima-ți sfâșie.

Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită

Cu inima și mintea, să nu fie iubită?

Căci prea, prea e frumoasă... Dorința-i guralivă,

Ademenirea-i blândă, putut-a sta-mprotivă

Atâtor vorbe calde șoptite cu durere,

Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere?

Putut-a împotriva atâtora să steie

Când e așa de dulce și nu-i decât femeie?

Știind că o săgeată din arcul cel cu gene

E chiar durerea însăși a vieții pământene,

Venin știind că este sărutul zânei Vineri,

Venin mi-era suflarea și ochii tăi cei tineri

Și nu voiam ca dânșii cu dulce vicleșug

S-aprinză al meu suflet pe-al patimilor rug;

Și zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi,

Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi...

Priveai la mine straniu și te mirai că tac...

Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ți dezbrac

De cărnurile albe și gingașe și sterpe,

Că idolului mândru scot ochii blânzi de șerpe,

Tu nici visai că-n gându-mi eu fața ta o tai,

Că ce rămase-atuncea naintea minții-mi, vai!

Era doar începutul frumos al unui leș...

Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deși,

Și nici visai că gându-mi te face de ocară

Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară

Și că priviri grozave, ca mâni fără de trup,

Se întindeau asupră-ți, cu ele să te rup,

Și pe cât de frumoasă și gingașă la port

Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.

 

Dar m-ai învins... Pătruns-ai a inimei cămări

Ș-acum lucești ca steaua fatală peste mări

Pe gândurile mele... și treci așa frumoasă

Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase,

Și cum plutești n-atinge piciorul de pământ...

Atârni precum atârnă nădejdile... de vânt.

 

Mă mișc ca oceanul cu suferinți adânci,

Ce brațele-i de valuri le-atârnă trist de stânci.

Se nalță și recade și murmură întruna

Când lunecă pe negre păduri de paltin luna:

Pătruns el e de jalea luminei celei reci...

În veci de el departe și el iubind-o-n veci.

De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vrodinioară,

El ar simți că-nluntru-i cu ceru-ntreg coboară

Și-ar cadența durerea-i pe-al veacurilor mers

C-un univers deasupră-i și-n el cu-n univers.

 

Astfel domnești pe visu-mi și pe singurătate-mi

Și miști în al meu suflet un ocean de patemi.

Iar brațele-mi s-aruncă ca valurile mării

­ Ah, în deșert nici nu pot ca să te dau uitării ­

S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad

Și mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.

Dar în zadar! căci astfel a fost voința sorții

Ca tu să-mi dai durerea și voluptatea morții

Și să-mi răsai din marea de suferinți, înaltă

Ca marmura eternă ieșită de sub daltă