Condiția omului de geniu

Publicată pentru prima dată în anul 1873 în revista „Convorbiri literare”, „Floare albastră” este una dintre cele mai cunoscute poezii eminesciene. Recunoscută de către criticul literar Vladimir Streinu drept „primul mare semn al operei viitoare”, opera plasează în centrul său idealul tipic romantic al fericirii absolute, al cunoașterii desăvârșite, completate armonios de imaginea iubirii ideale.

Acest ideal își are originile în speranța și aspirațiile omului de geniu, prezență în care Eminescu se regăsește din plin și pe care o atribuie, în opera de față, eului liric. Însăși tematica poeziei este reprezentată de vulnerabilitatea omului în raport cu Universul, aceasta fiind principala sursă a limitării acestuia. Astfel, deși are numeroase aspirații, visând la cunoașterea absolută, la atingerea împlinirii pe calea iubirii ideale, eul liric își conștientizează limitările și, implicit, neputința. 

Motivul romantic al florii albastre este un bine-cunoscut simbol al fragilității aspirațiilor umane, care, deși frumoase și stăruitoare, sunt sortite pieirii. În albastrul infinit al Cosmosului, omul rămâne, așadar, o simplă ființă trecătoare, născută pentru a muri în ceea ce reprezintă doar o clipă în veșn...