Text

Basm

Era odat-un împărat ș-avea trei fete și erau așa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povestește frumusețea ei. Acu câți feciori de-mpărați și de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri și le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieșit afară și unul dintr-înșii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare și nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n țară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satu cela-a-mpăratului era un om ș-avea trei flăcăi.

Doi erau cum erau, da unul era prost, ședea-n cenușă și-l chema Călin Nebunul. Ș-au zis acei doi frați: “Haidem și noi să căutăm fetele-mpăratului”. Da’ Călin a zis: “Hai și eu cu voi“. Ș-acei doi au zis: “Hai“.

Și-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială și straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ș-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească.

A aruncat cel mare ș-a mers vo două zile ș-a ajuns. A aruncat și cel mijlociu și tot așa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi și noapte, și de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit și cremenea și amnaru. De-abia au avut cu ce ațâța oleacă de foc. Ș-au zis așa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalți doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înșii. Acu s-au culcat cei doi, și cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopții s-a auzit un vuiet grozav.

Era un zmeu cu trei capete.

— Cum ai putut să-mi calci moșiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la luptă!

— Hai!

Și s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu și a făcut din capetele lui trei căpiți de carne. Acu se trezesc cei doi.

— Uite, voi ați dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut.

Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopții se aude-un vuiet.

— Cum ai putut să-mi calci moșiile lui tată-meu fără voia nimănui?

Aista era cu patru capete.

— Hai la luptă!

— Hai!

Și l-a omorât și pe acesta ș-a făcut patru căpiți de carne din capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.

Acu iar pe la miezul nopții s-auzi un huiet mare. Un zmeu era — cu opt capete.

— Hi! zice Călin Nebunul, — că și zmeul era năzdrăvan, și știa de dânsul — hai la luptă!

— Hai!

Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ș-a picat o picătură de sânge ș-a stins focul. Ș-așa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ș-în sfârșit l-a omorât Călin Nebunul ș-a făcut opt căpiți de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el și mergea așa supărat prin pădure ș-a ajuns la un copac nalt și s-a suit în vârful lui ș-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el și se pornește s-ajung-acolo și-ntâlnește un om pe drum.

— Bună noapte!

— Mulțumesc d-tale!

— Da’ cine ești d-ta?

— Eu-s De-cu-sară.

Călin Nebunul l-apucă și-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, și mai întâlnește un om.

— Bună noapte.

— Mulțumesc d-tale.

— Da’ cine ești d-ta?

— Eu îs Miezu-nopții.

Ia și pe-acela și-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte și mai întâlnește un om.

— Bună noapte.

— Mulțumesc d-tale.

— Da’ cine ești d-ta?

— Eu îs Zori-de-ziuă.

Îl leagă și pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârșit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ș-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, și-ntr-însul fierbea vo două-trei vaci șimprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Și împrejurul ei dormeau doisprezece zmei și două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vo doi tăciuni într-un hârb ș-un cărbune-n lulea și, plecând, iacă, i-a venit așa o miroznă de bună din demâncat, și, luând o bucățică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu și el a țipat strașnic, că toți s-au trezit și l-au prins pe Călin Nebunul.

Ș-au vrut să-l omoare și el a zis:

— Mă rog d-lor-voastre, lăsați-mă, că sunt om sărac!

Da’ ei au zis așa:

— Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roșu, noi te-om lăsa.

Da’ el a zis:

— Da’ de ce n-o luați d-voastră, că sunteți mai mulți și mai tari?...

— Da’ noi suntem duhuri necurate, și-mpăratul are un cocoș ș-un cățel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoșul cântă și cățelul bate, și noi trebuie să fugim... Da’ tu-i putea mai bine, că ești om pământean.

Da’ Călin Nebunul, viclean:

— Haideți și d-voastră cu mine, că-s eu om pământean și cățelul n-a bate, nici cocoșul n-a cânta.

Da’ Călin Nebunul se uită și vede-un voinic ca și dânsul, legat cot la cot de-un copac, și când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit strașnic, încât au rămas mâinile la copac și el a fugit. Și ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Și era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Și el s-a suit pe poartă ș-a zis zmeilor:

— Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Și lua tot lua câte unul și cu paloșul le tăia capul, pân ce a tăiat la toți. Ș-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid și poartă ce avea, ușile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, și scările erau de aur bătute cu diamant, ș-a intrat în casă unde dormea fata.

Da’ era lună ș-o mândreațe afară, și luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata era așa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o și i-a luat inelul de pe mână și s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiați, le-a tăiat vârfurile limbilor la toți doisprezece și le-a pus în basma ș-a trecut poarta și s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ș-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetu ista mic turta și pe cellalt cazanu cu carne și-ntr-un hârb oleacă de foc și s-a pornit la drum.

Ș-a ajuns la Zori-de-ziuă și i-a dat o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ș-a zis:

— Hai, du-te!

Mai merge el, ajunge la Miezu-nopții și-i dă ș-aceluia o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă și-i dă drumul ș-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ș-aceluia o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă și-i zice:

— Du-te, bre, ’n pace!

Când a ajuns, n-a apucat a ațâța focul, și soarele acu era sus. Frații lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:

— I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!

Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ș-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ș-au mers ei așa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul așa:

— Fraților, voi nu-ți putea trece-n pădurea asta. Faceți-vă voi o colibă aici și stați și mă duc eu singur.

Așa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei.

— Bună vreme, fată de-mpărat!

— Mulțumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.

— Da cât mănâncă zmeul tău?

Fata zice:

— Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte și patru antaluri de vin. Zice:

— Ia să văd eu, le-oi putea mânca?

Se pune Călin Nebunul și mănâncă toate. Iaca, vine și zmeul.

— Bună vreme, câne de zmeu!

— Mulțumesc, Călin Nebune!

— Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!

— Stai, să mănânc ceva.

— Da’ că, zice, eu ți-am mâncat mâncarea.

— Cu atât mai bine, zice, eu sunt ușor și tu ești greu.

Și se iau la luptă și se luptă și-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei:

— Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Și se pornește. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ș-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut strașnic de dragă.

— Bună vreme, fată de-mpărat!

— Mulțumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut.

Da’ și Călin Nebunul era frumos, și fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice:

— Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide!

— Da cât mănâncă zmeul?

— Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte și opt antaluri de vin.

— Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca?

Și mănâncă tot. Iaca, vine și zmeul.

— Bună vreme, câine de zmeu!

— Mulțumesc, Călin Nebune.

— Hai la luptă!

— Stai, să mănânc ceva.

— Că eu ți-am mâncat mâncarea!

— Mi-o fi mai ușor la luptă.

Și se iau, se luptă și se luptă, și-l omoară Călin Nebunul. Da lui așa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ș-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l știa, da văzându-l cu soră-sa a-nțeles.

— Unde-ți este bărbatul tău?

— La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară!

— Cât mănâncă el?

— Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte și douăsprezece antaluri de vin.

— Ia să văd eu, oi mânca?

Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea și zice-așa:

— Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine.

Iaca, vine și zmeul.

— Bună vreme, câne de zmeu!

— Mulțumesc d-tale, Călin Nebune!

— Am venit să-ți iau pe fată.

— Ba pe fată nu-i lua-o.

— Hai la luptă!

— Numai să mănânc ceva.

— Eu demâncatul ți l-am mâncat!

— Eu oi fi mai ușor, tu mai greu. Hai la luptă!

— Hai!

Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul:

— Hai, eu m-oi face o pară roșă, tu te fă o pară verde.

Da’ el cu asta a greșit, că para roșă-i mai moale, para verde-i mai tare. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Și-i zice zmeul:

— Cioară, cioară, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’ verde

Da’ Călin Nebunul zice:

— Împărate prenălțate, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’ roșie.

Cioara, când a auzit — știi d-ta, a urcat-o — îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ș-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân’ în genunchi. De acolea el s-a luat cu fetele și s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ș-a luat și pe cea mare și s-a pornit ș-a ajuns la frații lui.

Ș-a zis așa:

— Fraților, pe aste două le-ți lua voi, dar ast’ mijlocie e-a mea; și s-a culcat să doarmă.

Și frații s-au sfătuit așa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele și să ieie fetele și să se ducă la-mpăratul și să zică că ei le-au scos. Și i-au tăiat picioarele când dormea ș-au luat fetele și s-au pornit (așa era de trudit de lupte, încât n-a simțit când i-au tăiat picioarele).

În zori de ziuă se trezește el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan.

S-a luat el încetișor ș-a intrat în Pădurea ast’ de aur. A mers vo trei zile și vo trei nopți ș-a ajuns la un palat, așa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te uiți la dânsul. Ș-a auzit un cântec așa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetișor și se suie pe scările cele și vede acolo pe voinicul ce-și rupsese mâinile la zmei.

— Bună vreme, voinice!

— Mulțumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai pățit?

Și el începe a-i spune toate câte-a pățit.

— Hai să fim frați de cruce!

— Hai!

— Da d-ta cine ești? l-întreabă Călin Nebunul.

— Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, și pădurile astea au fost toate a tătâne-meu și ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire, și eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu făr’ de mâini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat și se primblă prin pădure. Așa într-o zi, aude un foșnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice așa:

— Eu m-oi apropia încetișor și ți-oi da drumul, și tu prinde cu mâinile.

Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată și zice așa:

— Fă-mi mie picioare și istuia mâini, ori te omorâm. Și zmeoaica zice:

— Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieși cu picioare și istlalt cu mâini.

Da’ Călin Nebunul, mehenghiu:

— Vâră-te tu întâi.

— Ei... ba vârâți-vă d-voastră!

Da’ Călin Nebunul rupe o crenguță verde ș-o moaie-n apa ceea ș-o scoate uscată, ș-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce.

— Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă.

Călin Nebunul vâră o crenguță uscată ș-o scoate verde, și se vâră el acolo și se scoate cu picioare și cellalt cu mâini. Și ia ș-o omoară pe zmeoaică, că știa că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar și zice Călin Nebunul așa:

— De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ți-am spus eu, la fata-mpăratului Roșu.

Și se iau și se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ei erau îmbrăcați cu ițari și cu cojoc și-ncinși cu chimiri. Da’baba cea de la poartă era de-a noastră.

— Bună seara, mătușă!

— Mulțumesc d-tale, voinice!

— Da’ ce-i aici, ce s-aude?

— Se mărită fata-mpăratului.

— Da’ cine o ia?

— Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei.

Da’ Călin Nebunul îi zice-așa babei:

— Mătușă, iaca-ți dau un căuș de galbeni, să-mi faci ce ți-oi zice.

— Ți-oi face, voinice.

El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre — neagră, cu floricele p-împrejur — ș-a pus inelu-n mijloc ș-a zis așa:

— Du, mătușă, și pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti și te-or da afară, vârâ-te-așa, cu de-a sila.

Baba s-a dus ș-a intrat în ghionturi, ca acolo, ș-a pus pe masă, ș-a ieșit. Când i-a dat Călin Nebunul căușul cel de galbeni, ea strașnic s-a bucurat... că ea nu cât să-l fi avut în viața ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ș-a rămas inelu-n mijloc.

Fata a zis:

— Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se știe cum l-am prăpădit.

Împăratul a-nceput a striga:

— Cine-a adus basmaua cu alunele?

Logofeții au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat s+aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul și intră. Da’ mirele, țiganul, ședea pe trei perini de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul ușei, o perină a căzut de sub țigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ș-a doua și țiganu-a zis: “Încet, să nu mă tăvălești”. Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ș-a treia perină, că de! țiganului nu i se cădea să șadă.

Zice-mpăratul:

— Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?

— Împărate prenălțate! Iaca cum și iaca cum.

Da’ țiganul:

— Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii...

Da’ Călin zice:

— Împărate, s-aducă toți zmeii, să vezi: este vârful limbilor?

A adus, și cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos și i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd și-a legat pe țigan la coada calului, ș-a pus ș-un sac de nuci ș-a dat bici calului... Unde pica nuca, pica și bucățica din țigan.

Acu-mpăratul a zis:

— De-acu, voinice, mi-i fi ginere.

— Da’ Călin a zis:

— Ba nu,-mpărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela.

Și l-a adus, deși fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită. Ș-a făcut o nuntă strașnică, de-a ținut vo trei săptămâini; luminații, lăutari, ce nu era.

— De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea.

Cât plângeau ei și stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să rămâie. Ș-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat strașnic ș-un cârd de porci, și-l păștea un băiețel ca de vro șapte ani. Că de când îi tăiase picioarele, acu era vo opt ani de zile.

— Bună vreme, băiețele!

— Mulțumim d-tale, bade!

— Cine șade-n curțile ieste?

— Ia, niște voinici care au luat niște fete de-mpărat, care le luase zmeii.

— Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat?

— Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mică.

— Da’ cea mijlocie?

— Aia au pus-o de păzește găinăria.

— Da’ tu a cui ești?

— Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela...

Da el, când a auzit așa, numai el știa inima lui, că dă, să ierți mata, cinstita fața matale! era a lui.

— Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol.

Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre.

Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a țipa alergând, porcii — toți după dânsa. Decât a auzit ei ș-au ieșit afară ș-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut. Și s-au sculat îndată și s-au pus în genunchi înaintea lui:

— Iartă-ne, frate, că ne cunoaștem greșala.

Da’ Călin a zis așa:

— Ba nu, fraților, hai să facem o bombă de fier, și noi să ne punem tustrei alături, ia-așa, cum faci cruce. Ș-o aruncați unul din voi în sus, că-i știut că pe care-a cădea, acela-i vinovat.

Ș-au aruncat în sus, ș-a căzut pe cei doi și i-a făcut mii de fărâme.

Și el a făcut o nuntă strașnică. Da’ el nu era așa tare la inimă ca să ție pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ținea ca la cumnatele lui. Ș-a făcut un bal strașnic, și eram și eu acolo... și ei au făcut o ulcicuță de papară și m-au dat pe uș-afară. Da’ mie mi-a fost ciudă, și m-am dus în grajd și mi-am ales un cal cu șaua de aur, cu trupul de criță, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ș-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. Ș-am încălecat pe-o prăjină și ți-am spus o minciună, ș-am încălecat pe-o poartă și ți-am spus-o toată.

Versuri

Fost-a împărat odată şi trei fete el avea

Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba.

Nicio vorbă de poveste, cer cu stele presărat

Nu ajung la frumuseţa astor fete de-mpărat.

Dar deşi nu-ţi poţi da vorba despre ele și cuvântul,

Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul,

Dar de cea mai mijlocie niciun gând să n-o măsoare,

E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare.

Mulţi feciori de împăraţi, de războinici lăudaţi

Le-au cerut ca s-o li-o dee, ca cu chipul de femee

Să-mpodoabe c-o icoană viaţa lor cea năzdrăvană,

Da-mpăratul nici gândeşte să li dee – aşa comoară,

Ale casei lui mai mândre şi mai trainice odoară.

Da-ntr-o sară-n drum de ţară cine dealul mi-l coboară?

Trei feciori voinici de frunte ca trei şoimi voinici de munte,

Vin în zale îmbrăcaţi, pe cai negri – ncălicaţi ,

Spiţelaţi, uşori ca vântul , de-o frumseţă – ntunecoasă ,

Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase.

Dar mai bine – ar fi să-i ceară tot bielşugul de pe ţară!

Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!

De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da,

Dară fetele lui ba. Unu – atunci din ei s-a dus

Şi în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus,

Vine-un nour, ce-i un nour? Vine-un vânt — da ce-i un vânt?

Vine-o ploaie de şivoaie şi furtună pe pământ,

Şi în nori hrăniţi de fulger, şi prin râuri de scântei

Zboară fetele răpite duse-n lume de cei trei.

Scrie carte împăratul, scoate veste-n ţara toată,

Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată,

Să le ieie de neveste şi cine s-ar ispiti

Toată-mpărăţia mândră între ei va împărţi…

Nu-şi mai pieptăna nici capul de atâta supărare

Şi lăsase ca să-i crească peste piept o barbă mare,

Care cade jos în noduri, ca şi câlţii ce nu-i perii,

Stă să crească iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii.

Nu mai iese sara-n prispă să stea cu ţara de vorbă.

Ca un pomătuf de jalnic şi tăcut ca o cociorbă,

Ş-a uitat de mult luleaua şi cloceşte tot pe gânduri.

Doară plosca-l mai ocheşte de pe-a policioarei scânduri.

Dar în satu cela-n care şedea împăratul dornic

Era şi un om de seamă, un fruntaş… fusese vornic;

Avea trei feciori, din cari doi or fost cum or fi fost,

Oameni harnici şi ca lumea, da’ cel mic era un prost.

Câtu-i ziua şade-n vatră şi se joacă în cenuşă,

Prost ca gardul de răchită, şui ca clanţa de la uşă.

De vorbeşte, cine-ascultă? Ştie că nu-i de vo samă,

Toţi îi zic: „Ne-aude Tontul”, da’ pe el Călin îl cheamă.

Cei doi fraţi se ispitiră şi au zis: — Haidem şi noi,

Dulce măr e-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi

Dumnezeu din calea lungă. Cine-a fi să le găsească,

Tot voinic din astă lume, de viţă pământească!

Deci, cum vrură să se ducă, zice prostul: — Hai şi eu!

— Hai! că tot n-are ce face, ş-aşa îmbla teleleu,

Ne-a ţine de-urât uitucul ş-a păzi la noapte focul.

Deci făcur-un arc puternic şi vorbiră ca-n tot locul

Unde va cade săgeata, ei să steie de popas.

Repezi atunci cel mare o săgeată din pârleaz.

Mers-au ca vo două zile, ş-au găsit. Cel mijlociu

Aruncă şi tot pe-atâta, ba ş-oleacă mai târziu.

Dară când zvârli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând,

Zi şi noapte, pân’ găsiră-a lui săgeată în pământ.

Ş-ajungând au scos amnarul, au scos cremene şi iască,

Ca s-aţâţe foc în codru, să se-ntindă s-odihnească.

Dar întâi se sfătuiră ca pe rând să steie pază

Şi pe foc să puie vreascuri, a se stinge să nu-l lase,

Hotărând ca celui care va lăsa să se potoale,

Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale.

Se culcară doi. Cel mare să păzească au rămas.

Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas.

Vine-un zmeu în solzi de criţă cu trei capete, şi lui:

— Cum de calci moşia tatei făr’ de voia nimărui?

Hai la luptă… Se luptară şi-l lovi voinicul rău,

Făcu trei căpiţi de carne din trei capete de zmeu,

Şi când cei doi se treziră: — Uite, voi cât aţi dormit,

Ce mai lupt-avui grozavă şi ce treab-am isprăvit!

A rămas în noapte-a doua ca strejăriu cel mijlociu

Şi tot pe la miezul nopţii prin văzduh aude-un chiu

Şi pin vânt văzu cu-aripe sunătoare, fioroase

Patru capete cumplite pe două umere groase.

— Hai la luptă, măi voinice, cum făcuşi de te văzui,

Cum de calci moşia tatei făr’ de voia nimărui?

Dar voinicul îl omoară şi, ca vai de mama lui,

Patru clăi de carne face el din capetele lui.

Când cei doi iar se treziră, au văzut a lui ispravă,

Izbândirea strălucită dintr-o lupt-aşa grozavă.

Şi când iar i-apucă noaptea, lui Călin de grijă-i dară

Să păzească bine focul de a nopţii crunte fiară.

Când acum în noaptea-a treia străjuia Călin, deodată,

Auzi un vuiet mare şi-nainte i se-arată

Cu opt capete cumplite un zmeu mândru năzdrăvan,

Cu ochi roşii de jeratec şi cu sufletul avan.

— Haide-ha, Călin Nebune! Cum venişi nu te-i întoarce,

Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a ţese, nici s-a toarce!

Se luptă Călin Nebunul mai ca sufletul să-i steie,

Iară zmeul cel puternic cât de cât să nu se deie.

El tăindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sânge

Şi în noaptea cea adâncă tot jeratecul se stinge

Şi în negrul întuneric într-o luptă oarbă, crudă,

Mâni de fier în piept i-nfige; zmeul ostenit asudă,

Gâfâie pe cele-opt gâturi, sub genunchi Călin îl ţine

Şi cu sabia-i ratează a lui capete păgâne.

 

Dar acuma-mi stă pe gânduri — ce să facă el — foc nu e,

Fraţii să se scoale numai şi capul o să-i răpuie.

S-a luat şi el şi merge supărat înspre pădure

Cu un hârb plin de funingini, subsuoară c-o săcure,

Să găsească vun cărbune. Pe-un copac înalt se suie,

Pe-ntinsori de codri negri aruncând privirea şuie.

În adâncă depărtare el văzu zare de foc,

El coboară şi porneşte ca s-ajungă-n acel loc.

Întâlneşte-un om în drumu-i cam grăbit din cale-afară:

— Bună noapte! —’ Ţam, ‘ mitale! — Cum te cheamă?

— De-cu-sară!

— He-he-hei, măi De-cu-sară! Ian mai stai, că nu-i aşa,

Ce caţi tu noaptea-n pădure, colinzi lumea iac-aşa?

Cot la cot Călin îl leagă cu odgonul de un pom

Şi se cam mai duce, iată că în cale-i iar un om.

— Bună noapte! — ‘Ţam ‘mitale! — Cine eşti?

— Sunt Miez-de-noapte!

— Ehehei! Ce caţi în codri, pepeni verzi şi stele coapte?

De-un copac şi p-esta-l leagă şi, cum merge pe cărare,

Iar un om pin întuneric înaintea lui răsare.

— Bună noapte! — ‘Ţam’mitale! — Cum te strigă?

— Zori-de-zi!

— Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia opreşte-oleacă-aci!

Hai, şi stând de vorb-o ţâră, să mâncăm păsat cu lapte,

Vin încoa că bate luna — hai la umbră — tot îi noapte.

— Omule, ce-mi caţi pricină… sunt grăbit… — Ce-atîta grabă?!

Ciorilor! ia nu mai spune, ştiu că nu ai nicio treabă!

Îl legă şi pe acesta, ca până va găsi foc,

Ziuă să nu se mai facă şi vremea să stea pe loc.

El ajunge. Într-o groapă mare arde-un foc avan…

Pe-o părechi de pirosteie clocoteşte un cazan,

Doisprezece zmei în juru-i dorm adânc întinşi pe burtă,

Împrejur de pirosteie se cocea o mare turtă

Şi-n cazan, notând în zamă, clocoteau vo două vaci.

„Hei — îşi zise năzdrăvanul — dete badea de colaci!”

Şi deşi în faţa vetrei dorm şezând zmeoaice mame.

El, atins de-acea mireasmă a clocotitoarei zame,

Doi tăciuni luă în hârbu-i, un cărbune în lulea,

Şi luând o bucăţică din o vacă ce fierbea,

Iată, curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche.

Ăsta ţipă cu-ngrozire ca un bou împuns de streche.

Toţi treziţi pun pe el mâna, unu-l leagă, altu-l ţine,

Unu-i ţasălă pădurea, cetluindu-l cole bine.

Sfătuiesc ca să-l omoare. — Da’, mă rog, dumilor-voastre

Cine şi-ar mai pune mintea cu aşa obrazuri proaste

Cumu-s eu, măria-voastră! Mă lăsaţi, că-s om sărac,

De când sunt n-am văz’t turaua, nici măcar de la petac.

Zise unul cătră dânsul: — Dacă tu ne-i puté face

Fata-mpăratului Roşu s-o luăm, poţi merge-n pace.

— Ce n-o luaţi domnia-voastră, că sunteţi mai tari, mai mulţi?

— Ei, pe noi ne simte-ndată, să ne-apropiem desculţi,

Suntem duhuri necurate şi-mpăratul cela Roş

Are-n vatră în cenuşă un căţel şi un cucoş;

Năzdrăvani-s, bată-i naiba, cum ne simt, îi vezi că-n drugă,

Unul bate, altul cântă… ş-o tulim urât la fugă.

Să s-apropie nu poate decât omul pământean.

— De-i aşa, poi las’ pe mine… zice Strolea cel viclean,

Îl dezleagă şi-l urmează… El văzu atunci legat

Un voinic care, când vede că zmeii s-au depărtat,

Se smuci lăsând în urmă a lui mâni şi-n codru piere.

Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,

Zugrăveşte umbre negre peste giulgiuri de zăpadă

Şi mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mută,

Parcă faţa-i cuvioasă e cu ceară învăscută;

Şi cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă şi pădure,

Stele galben tremurânde mişcă-n negurile sure,

Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,

De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci şi moi icoane

Împle văile de lacrimi de-un sclipit împrăştiet

Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mişcă-ncet.

Înrădăcinată-n munte cu trunchi lung de neagră stâncă,

Repezită mult în aer din prăpastia adâncă,

A-mpăratului cel Roşu stă măreaţa cetăţuie,

Poalele-i în văi de codri, fruntea-n ceruri i se suie.

Şi prin arcurile-nguste făclii roşii de răşină

Negrul nopţii îl pătează cu bolnava lor lumină,

Rănind asprul întuneric din a şalelor lungi bolţi,

Zugrăvind în noaptea clară a ei muchi şi a ei colţi.

 

Pe cărări săpate-n stâncă zmeii şi Călin se suie,

Numai luna îi îmbracă cu lumina ei gălbuie

Şi pândind trec uriaşii de pe-o stâncă pe-altă stâncă;

într-o sură depărtare murmură valea adâncă,

Numai pe păreţii netezi ai stâncimii îndelunge

Ei arunc umbre gheboase, uriaşe, negre, lunge,

Ce în şiruri tupilate după ei se mişcă, pare.

Noaptea-ntinde măreţia-i, lunca doarme, lunca moare,

Şi călcând încet cu greul lor s-apropie-n tăcere.

Ei ajung la poarta mare, ferecată cu putere,

Ce nu-i om s-o poată trece. Dar Călin, suit pe zid:

— Hai, veniţi, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid,

Dară unul câte unul v-oi lua colea de chică

Şi pe sus vă trec în curte… Abia-apucă să li-o zică

Şi ei unul câte unul s-apropie, şi de-a rândul

El la fiecare-i taie capul de chică ţiindu-l

Ş-a lor trupuri moarte-aruncă răşchiete în ogradă

Şi în urmă sare dânsul, ca să vadă, ce-a să vadă?

Împăratul de zid straşnic şi de poartă ce avea,

Ferestrele stau deschise şi uşile se crăpa.

Scări bătute-n pietre scumpe, repede voinicul suie,

Intră-n casele frumoase din înalta cetăţuie,

Pe covoare moi el calcă, intră în acea odaie,

Care-i plină de a lunei blândă, tainică bătaie.

Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par

Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar.

Pe un pat de flori frumoase, proaspete şi ude încă,

Doarme fata cea vestită şi-n visarea ei adâncă.

Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri,

Înecată de lumină şi miros de trandafiri,

Iar din pod pân-în podele un paingăn de smarald

A ţesut pânza subţire, tremurând în aer cald,

Şi în care luna bate de sclipeşte viorie

Ş-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie.

Şi prin mreaj-asta vrăjită vedeai patul ei de flori,

Ea cu umeri de zăpadă şi cu părul lucitor

Şi mai goală este-n somnu-i, numai bolta naltă, sură

A ferestrei este rece şi simţirea nu o fură,

Dar de pânz-acoperită-i cu un colb de piatră scumpă.

S-apropie-ncet voinicul şi cu mâna va s-o rumpă,

Apoi lin o dă-ntr-o parte, peste fată se înclină,

Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,

Ia inelul ei cel mândru de pe degetul cel mic…

Şi se-ntoarce în codreana-i noapte tânărul voinic.

Lângă zmeii morţi când trece, limbile le taie el,

Le adună sângerânde şi le pune-n testemel,

Trece zidul şi porneşte iar la drum pân’ce ajunge

La cazanul care fierbe în mijlocul verzii lunce.

Pe-o zmeoaică mum-o taie, pe-alta o scăpă în pripă,

Ia din nou în hârb tăciune ş-un cărbune pune-n pipă,

Ia cazanul într-un deget şi în altul el ia turtă

Şi se-ntoarce iar la fraţii, fluierând cu minte scurtă

Toate cântecele rele ce-n viaţa-i le cântară…

Dezlegă pe Zori-de-ziuă, Miez-de-noapte, De-cu-sară,

Din cazanul care-l duce dându-le de drum merinde.

Abia-ajunge-unde dorm fraţii, abia focul îl aprinde,

Ziua cea întârziată năvăli din răsputeri

Şi ca repezit în aer soarele se-nalţă-n cer;

Fraţii lui atât dormiră, cât intrase în pământ

De un stânjin şi-i împluse frunza adunată-n vânt.

Se treziră. — I! Căline, lungă fu şi noaptea asta,

Dar nimic el nu le spune ce făcuse-n vremea-aceasta,

Ci plecând ei mai departe tot Călin arcu-ncordează

Şi, zburătuind, săgeata trece-n lume ca o rază,

Vâjâie-n văzduh cumplită; ei urmează unde-i cheamă,

Pân-ajung în faptul nopţii la pădurea de aramă.

— Măi fărtaţi, Călin li zise, nu-ţi pute trece pin crânguri

Şi pin codri işti de-aramă, rămâneţi aicea singuri,

Vă clădiţi ici o colibă, vă săpaţi groapă de vatră,

Singurel voi merge numai pe cărările de piatră.

Să vedem ce-a fi cu mine. Ei se pun de îl ascultă

Şi el trece în pădure făr-a pierde vorbă multă

Şi la orce pas el face codrul simţitor răsună

Şi pin mrejile de frunze glasuri trec ca o furtună,

Căci o strună-i orce creangă şi o limbă-i orce frunză.

Luna doar, trecând pe ceruri, voind codrul să-l pătrunză,

Împle noaptea-i arămie cu mari dunge de omăt,

Pe sub cari, răscolite, fulger apele încet.

Şi deodată-n codrul mândru el aude de departe

Răsunând un glas de fată, ce venea din lunci deşarte

Şi urechea i-o desmeardă; el ascultă sub un trunchi

Şi cântarea dureroasă îl pătrunde în rărunchi:

Greieruş ce cânţi în lună

Când pădurea sună,

Cum nu ştii ce am în mine,

Greiere străine?

Că te-ai duce de-ai ajunge

Noaptea de te-ai plânge,

Ca o pasere măiastră

La noi în fereastră.

Vai de picioarele mele,

Pe-unde îmbla ele?

Vai de ochişorii mei,

Pe-unde îmbla ei?

Inima-n mine-i bolnavă,

Floare de dumbravă,

Şi vai lacrimile mele,

Cum le vărs cu jele!

Du-te, greier, du-te, greier,

Pîn’ la munte-n creier

Şi priveşte-nduioşată

Zarea depărtată,

Lumea-ntreagă o colindă,

Mergi la noi în grindă,

Spune-i mamei: „Ce-am făcut

De m-a mai născut,

Căci ar fi făcut mai bine

Să mă ia de mine,

Prefăcută că mă scapă

Să m-arunce-n apă,

Căci de cer ar fi iertată

Şi de lumea toată.”

 

Naintează şi o vede lângă apa arămie,

Culegând flori amorţite de pe maluri cenuşie

Şi punându-le în poala grea de florile de piatră.

Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră”,

Colţii munţilor ce rupţi-s, uriaşe stânci de cremeni.

Ce păreţii şi-i ridică îndărătnici, suri asemeni,

Vântul care trece-n şuier, noaptea sură şi bolnavă,

Împle cu sălbăticie arămoasa-acea dumbravă.

— Bună vreme, fată mândră de-mpărat, Călin îi zice.

— Mulţămim, răspunse dânsa, tinerel flăcău voinice!

Ce caţi tu? Ce vânt te-aduce? Nu ştii că om pământean

Nu poate călca pădurea de bărbatul meu avan?…

— Ştiu, fetiţă-mpărătiţă, dar nici frică n-am, nici teamă,

Că el zmeu e şi puternic, dar şi eu — Călin mă cheamă.

Cum vorbeşte, iată zmeul vine iute ca un vânt,

Cu o falcă-n cer el vine şi cu una pe pământ.

— Bună vreme, zmeu de cine! — Mulţumesc, Călin Nebune!

— Am venit să-ţi iau nevasta. — De-i pute, de ce nu? Bune

Sunt de zis ce-ţi vine-n minte, dar mai greu e să le faci,

Zmeul codrilor de-aramă nu te-aşteaptă cu colaci.

Eu mănânc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abia

Şi de vin patru antaluri abia trag la o măsea.

— Nici că-mi pasă! Şi la luptă în dumbravă ei se scoală,

Se apucă, de copacii tremurau de-nvălmăşeală,

Tremură sub ei pământul de-a lor păsuri apăsate,

Scapără cremenea neagră a stâncimei detunate.

Crunt Călin de mijloc l-îmflă, pin’ la vârf de brazi îl urcă,

Ca pe-un lemn el îl trânteşte, prin copaci trupul i-ncurcă,

Şi-n genunchi apoi l-îndoaie ca pe-un vreascur ce îl frânge,

I se îmflă muşchii vineţi de oţel pe când îl strânge

Şi lovit, pierzând simţirea, zmeul ca o muscă moare,

Ce lovită este iarna de-o scânteie de ninsoare.

— Să-mi rămâi cu bine, fată, eu mă duc să cat acum

Cele două sori a tale… Se porni din nou la drum,

Trece codri de aramă, de departe vede-albind

Şi aude glasul mândru al pădurilor de-argint.

Noaptea-n rouă e scăldată, lucioli pe lacuri zboară,

Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfăşoară,

În pădurea argintoasă iarba pare de omăt,

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,

Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,

Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă,

Crengile sunt ca vioare pintre care vântul trece

Frunze sun ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,

Şi pin albul întuneric al pădurei de argint

Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând

Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace,

În cuibar rotit de ape peste cari luna zace.

El aude-un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,

Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,

Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,

Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare:

Aşa-mi vine când şi când,

Să mă iau pe drum plângând,

Lumea ce-a fi să mă vadă

Nici să poată să nu-mi creadă;

În zădar mă mai jelesc;

Vara vine, codri cresc,

În zădar m-aş bucura,

Iarna iar i-a scutura,

Şi, de-mi vine, de nu-mi vine,

Tot arde inima-n mine.

Nici n-am cui să mă jelesc,

Să spun pe cine doresc.

Mult mă mir, Doamne, de mine

Cum nu m-ai luat la tine,

Mult mă mir ce-oi fi gândit,

Ce-am făcut de n-am murit!

 

În văzduhul plin de-a nopţii moale luminoasă ploaie

El văzu o fată mândră, îmbrăcată-n lunge straie

De argint, ce sta ca umezi pe-a ei trup care tresare,

Ca o creangă mlădioasă sub a vântului suflare.

Naltă e, subţire este, ochii mari adânci ridică,

Părul ei de aur moale până la călcâie-i pică

Şi cu poalele ei albe şterge stelele-i senine,

Lacrimi lungi ce curg pe faţa-i ca şi fire diamantine.

„Nu uita cum că seninul cerului este în aştri,

Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri.

E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăţie

Cade-o lacrimă frumoasă în adâncă vecinicie —

Dar de cad rănite toate, ceru-i negru şi pustiu,

Nu-i nălţime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu.

Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint,

Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind,

Şi din când în când vărsate frumos lacrime te prind

Dar de seci întreg izvorul, vai de ochiul tău cel blând.

Pin diamanţii tăi se scurge sânge fin de trandafiri

Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri —

Curge noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,

Ce uşor se poate stinge pin plânsorile pustie.

Cine e nerod să ardă în cărbune-o piatră rară

Şi eterna-i strălucire s-o strivească într-o pară?

Tu-ţi arzi ochii şi frumuseţea — infinitul lor se stinge

Şi nu ştii ce răpeşti lumii? Ah, nu plânge, ah, nu plânge!”

 

Astfel el se socoteşte. I-a căzut atât de dragă,

Cât ar fi îmflat în spate pentru ea lumea întreagă.

— Bună vreme, fată mândră de-mpărat! — Mulţam, voinice,

Dar ce vânt te bate-ncoace şi ce rău te-aduce-aice?

Zise ea zâmbind — de multă vreme zâmbi-ntâia dată,

Căci şi ci îi cade drag el, deşi n-ar vre s-o arate —

Ştie ea de ce îi place, ca să n-o prindă de veste,

Ce frumos îl află dânsa, cum îi stă, ce drag îi este?

Dar deodată spăimântată de un sunet, ea îi spune:

— Fugi! că dac-a veni zmeul, viaţa ta o va răpune!

— Vie numai! zise dânsul… s-om vedea atunci cum plouă —

Nu se dă Călin, săracul, nici cu una, nici cu două.

Şi deodată peste codri de argint vine în zbor

Zmeul falnic, care mişcă cu aripa vârful lor,

Peste vârfurile-nalte parcă zborul lui îl simţi,

Frunzărimea cea mişcată de aripele-i cu zimţi.

— Bună vreme, zmeu de câne! — Mulţămesc, Călin Nebun!

— Am venit să-ţi iau nevasta. — Ba să vezi ce-oi sta să-ţi spun:

Opt cuptoare mânc de pâne şi opt boi şi opt antale

Abia sunt un prânz puternic pentru trupul meu în zale.

Şi vrei să te baţi cu mine? — Nici că-mi pasă!

— Aide, dară!

Sună frunza zgomotoasă, codrul din adânc răsare,

Tremură mai surd pământul, oasele parcă se rup,

Când vânjoşi şi-ndoaie dânşii a lor braţe ş-a lor trup,

Dar Călin în sus l-ardică şi-l trânteşte la pământ,

De sun oasele ca hârburi şi zbor aripele-n vânt.

Îl omoară. Apoi zice: — Rămîi, fata mea, cu bine!

Merg să scap pe sora mare şi să auzim de bine.

Trece selbele-argintoase, trece-o vale, un colcantaur

Până vede dinainte-i răsărind pădurea de-aur.

Mult frumoasă e pădurea cu-a ei trunchi de aur roş,

Ce în frunza lor cea moale suspinau întunecoşi.

Iarba lin călătoreşte, o petală stătătoare

Ce, sclipind cu mii de raze sub al nopţii dulce soare,

Poartă-n galbenele-i unde spice cu mărgăritare,

Flori de mac ce îmflă noaptea capul lor cel roş şi mare;

Numai fluturi mici albaştri şi mari roiuri de albine

Curg în râuri sclipitoare de luciri diamantine

Ş-împlu aerul cel dulce de cristal şi de răcoare,

A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.

Iar aude-un cântec mândru care codrul îl trezeşte,

Parcă frunzele-l repetă, parcă vântul tot îl creşte,

Şi-nainte-i parcă vede satul lui şi i se pare

C-auzea doinind o fată chiar la ei în şezătoare:

Maică, maică draga mea,

Ajungă-te jalea mea,

Să te-ajung-un dor ş-un drag,

Să şezi toată ziua-n prag

Cu firuţ băgat în ac

Şi tu să nu-mi poţi împunge

Pân’ nu-i suspina şi plânge,

Pân’ nu ţi-a veni în gând

Unde-am fost şi unde sunt.

 

Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari,

Pintre trestii auroase ce se legăn solitari,

Vede fata cea cu ochii cuvioşi ca în biseric’

Faţa-i albă ca zăpada într-un păr de întuneric.

Ea în haina ei cea verde se înmlădie bogată,

Cu flori albe-mpodobită, cu diamante presărată.

— Bună vreme, fată mândră de-mpărat! — Mulţam, Căline,

Mult îţi merge vestea-n lume, multe-am auzit de tine

Şi prea rău de tine-mi pare c-ai venit să mori aice,

Căci de vine zmăul numai rău ţi-a merge, măi voinice !

— Toţi se laudă cu mâncarea. Spune-mi, fată, cât mănâncă

Zmeul tău, să văd pe-acesta de îl pot învinge încă.

— Doisprezece boi, antale, tot pe-atâtea, iară pâne,

Douăsprezece cuptoare abia îi ajung să cine.

— C-un antal de vin mai tare decât mine, zice cesta,

Dar va da Dumnezeu sfântul să mă scap şi de acesta.

Vine zmeul, vine iute, mişcând codrii cei de aur,

Cu cap mare ca cuptorul şi cu aripi de balaur.

— Hei, Căline, rău de tine! strigă el şi se aruncă

Pe voinicul care-l prinde, învârtindu-l jos în luncă.

Se luptară rău şi zmeul cît de cât să nu se deie.

— Hei, nevastă, zice dânsul, dă-mi să beau şi dă-i să beie.

După ce mai odihniră, zise zmeul: — Măi Căline,

Nu s-alege-ntre noi lupta, ci-ostenim aşa, vezi bine,

Da’ m-oi face-o pară roşă şi te-i face-o pară verde

Ş-om lupta pân’ din noi unul se va stinge şi s-a pierde.

Pară roşă este zmeul, pară verde e Călin

Şi în galbenu-ntuneric ei se luptă cu venin.

Se-nfăşoară, se desfăşur, mestecând a lor văpaie,

Fulgerând umbra din codri în a flacărei bătaie,

Joacă-n juru-le dumbrava când în umbră purpurie,

Când încremeneşte parcă într-o brum-adînc-verzie,

Când în dungi înflăcărate, bolţi, cărări în jur se casc

Sub lumini de curcubeie repezi ce se sting cum nasc,

Fâlfâiesc ca două candeli, obosiţi se-nvârt, se-ncaier

Şi aproape-aproape stinse s-urmăresc jucând pin aer,

Scoţând limbe ascuţite ca să-nghimpe pe cealaltă;

Ei jucau prin crengi înalte, pintre trestie, pe baltă,

Balta tremură adâncă, somnoros şi lin sclipeşte,

Azvârlind, întunecată câte-o muscă, câte-un peşte

Către flamele-ostenite… Peste ei deodată zboară

Ca o pată de cerneală-n noaptea aurită-o cioară.

Zice zmeul: — Moaie, cioară, aripa-ţi în apă, stinge

Flacăra cea verde, care nu-s în stare a o-nvinge.

— Împărate pre nălţate, moaie-ţi aripa în apă,

Zice-atunci Călin, şi stinge flacăra roşă — mă scapă.

Iară cioara, cumu-i cioară, cum aude că o urcă,

Nici una, nici două, iute se coboară, nu se-ncurcă

Şi lăsând din bot să-i cadă două picături de apă,

Potoleşte para roşă, ce tresare, fuge, crapă,

Şi cu botul o ciupeşte, curge sânge ca fier roş,

Încât lacul cel albastru e-ncruşit ca vinul roş.

Zmeul a murit… Se face om Călin şi se îndreaptă

Cu trei fete-mpărătese unde fraţii îl aşteaptă.

Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfăşoară,

Ce-a lui stele mari şi albe peste ele le presară.

Şi la margine de codru ei aprind o focărie

Într-o groapă cu cenuşă… de juca trandafirie

Colibioara cea de trestii cu uşiţa-i rezimată,

Împletită din răchită, cu curmei de tei legată.

La o ploscă de vin negru stând de vorbă bucuroşi,

Parcă-i zugrăveşte focul cu răsfrângerile-i roşi.

De asupra ceru-i negru, pe-ntinsori de catifea

Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea

Şi aşa senin e focul, cât le numeri păru-n barbă,

Bătătura cea din ţoale, pe cărări fire de iarbă,

Şi ca merele de roşii stau fetiţele-n văpaie,

Două-s oacheşe ca sară, mijlocia e bălaie,

Iar Călin, lungit pe burtă şi cu mânile pe coate,

Cam cu chef le povesteşte întâmplările lui toate

Şi la capăt se chiteşte: — Măi fărtaţi, socot aşa:

Fata mare şi cea mică le luaţi de v-or place,

Dară pe cea mijlocie — mi-o căzut dragă de foc

Şi nici ea nu zice baiu, bat-o hâtrul de noroc.

Pe încet se stinge focul şi s-acopere cu spuză…

El de mânică o trage… şi unind buza pe buză

Ei şoptesc… ş-ar spune multe şi nu ştiu de und’ să-nceapă

Căci pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă;

El o simte-n a lui braţe tânără, rotundă, tare

Şi ea tremură ca varga de oţel de-a lui strânsoare.

Îşi ascunde faţa roşă de iubire şi sfială,

Ochii-n lacrimi îi ascunde-n părul moale de peteală…

Şi adorm. Somn greu îi varsă plumb în vinele-ostenite.

Fraţii lui când văd cât doarme, ei se pun pe şopotite

Şi mărunt se sfătuiră ca picioarele să-i taie,

Să se laude c-omorâră ei pe zmeii în bătaie.

L-ar fi omorât, dar cesta, năzdrăvan fiind, nu pot.

Ei făcură cum gândiră şi-l lăsară-aşa schilod.

La pornit pe fete scoală… Iar Călin de multă trudă

Nu simţi nici o durere, numa-n somnu-i greu asudă;

Chiar picioarele în traistă i le iau, cu ei le-au dus,

Căci găsindu-le, cum fuse năzdrăvan, şi le-ar fi pus

Iar la loc… în zori de ziuă, el a doua zi trezit,

Vede cum îl schilodise, — ce să facă amărât?

Vo trei zile dupolaltă se mai târâie în brânci

Prin tufanii din pădure şi pin colţii cei de stânci,

Pân-ajunge ca să vadă un palat în văi de rai

Cât ca să te uiţi la dânsul — de frumos — nu te-ndurai

Şi aude-un glas cu jele, chiar o grădină de glas,

Care inima i-o rupe de-aşa dor ş-aşa năcas.

Şi cum în palat el intră, pe voinicul vede pare

Care mânile-şi rupsese într-a zmeilor prinsoare.

— Bună vreme, măi voinice! — Mulţămim frumos, Căline,

Ce-ai păţit tu de picioare, ce rău dete peste tine?

Şi Călin începe-a-i spune cât păţise pân-acuma.

— Hai, ne-om prinde fraţi de cruce. — Hai, ne-om prinde, spune-mi numa,

A cui eşti şi cum te cheamă?— Eu fecioru-s de-mpărat,

Codrii de-aur fur-ai noştri pin’ ce zmeii i-au luat.

De când i-ai ucis, Căline, iar ai noştri sunt. Cu chin

Singurel îmi mai duc traiul ici în codri, măi Călin.

Amândoi însă în lume, tu schilod, eu fără mâne,

Ici pin noaptea dumbravană şi pin văi am duce-o bine.

Pin pădurile-uriaşe, pin grădini şi pin palat

Se primbla Călin pe gâtul feciorului de-mpărat.

Unu-n mâni, altu-n picioare, uriaşi fiind, de boi

Au putere, pe atâta cât le trebuie la doi.

Şi trecând aşa-n pădure, ei aud foşnind în frunze, —

Trece-o umbră fugitoare ce ţuşnea să se ascunză.

Călin mâna şi-o întinde şi pe sus când mi-o ridică,

Muma zmeilor pletoasă se zbătea răcnind de frică.

— Fă-mi picioare, babă hâtră, şi lui mâni, or te omori

— De un stânjin mai la vale e, bădica, un izvor:

Vâră-te în el cu totul şi-i ieşi întreg. — Ei stăi,

De-i aşa — Călin, mehenghiul — bagă-mi-te tu întăi.

— Ba eu baiu, că nu-mi trebui. Vârâţi-vă dumneavoastră.

Călin rupe-o creangă verde şi o bagă-n ap-albastră

Şi uscat-o scoate iară. — I! cum ţi-oi da pumni, tu babă,

Ai vrut să ne-usuci, şirato, spune dreptul mai degrabă.

— Să vedeţi, voinici, la vale, printre trestia înaltă.

Apa vie tot sclipeşte, se roteşte colo-n baltă.

Ei ajung la apa-n farmec, şi băgând o creang-uscată.

El o scoate numa-n muguri şi cu frunze încărcată.

Se băgar-atunci în baltă şi-amândoi ieşiră-ntregi

Şi pe bab-o aruncară în izvorul c-unde reci

Şi cu apă moartă… Dânsa se-nchirceşte, se-năspreşte

Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort pluteşte.

Şi acum se sfătuiră veseli ei şi bucuroşi

Ca fărtatul lui să ieie fata-mpăratului Roş.

Se gătiră omeneşte, cu iţari şi cu cojoc,

Cu chimirul plin de galbeni, încinşi bine la mijloc

Şi pe drumuri părăsite ei se iau şi se pornesc

Şi, trecând pintr-o pădure din ţinutu-mpărătesc,

Din tufari cu crenge grele el s-apucă să adune

în basmaua pistruită ca o mână de alune.

Iată că, ajunşi la poartă, auzir-un vuiet mare,

Chiuiri, halai de nuntă, veselii de masă mare.

Când în poartă—văd o babă de-ale noastre.—Bună sară.

— Mulţămim, voinici din lume. — Ce s-aude-aici afară?

— Ia,-mpăratul… îşi mărita fata… — Cine-o ia, mătuşă?

— De, ţiganul, bucătarul, un cioroi pistrui cu guşă!

Cică, bată-l naiba cioară, a ucis doisprezece zmei.

Zise-atunci Călin pe gânduri: — Ia auzi, mătuşă hăi,

Eu ţi-oi da bănet de silă, galbeni zimţi chiar un căuş

Dacă, cum vei şti, ghiontită, mi-ai pătrunde pintre uşi

Şi la masă dinaintea împăratului vei pune

Ca plocon pentru mireasă astă mână de alune.

Iară baba, cumu-i baba, dă cu ghiotura să treacă,

Mai ghiontită, mai sucită, mai împinsă câte-oleacă,

Intră-n casa unde-i masa, pune-n talger dinainte

Testemelul cu alune, făr-a zice trei cuvinte,

Împăratul pune mâna şi alunele zglobie

Peste faţa cea de masă durăind se împrăştie.

Dar în mijlocul basmalei un inel în loc rămasă —

Un inel care-l pierduse de mult tânăra mireasă.

 

— Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a perit

Făr’ să ştiu nici cum, nici unde. — Cine dară l-a găsit?

Cine a adus alunele-astea? Logofeţii spun că baba.

O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă.

Când, în locu-i, cine vine? Un voinic, strein. El spune:

— Împărate prenălţate, eu vi l-am pus în alune.

Zice-atuncea împăratul: — Cum, voinice, şi cu cale

A ajuns inelul fetei în mânile dumitale?

— Împărate, prenălţate, iaca cum şi iaca cum.

Da’ ţiganul nici mai ştie, faţa lui îi numai scrum:

— Împărate luminate, cum poţi ca să-mi strici hatârul?

Eu am omorât toţi zmeii. — Cum, ţigane? — Cu satârul;

Mă înec dacă l-aţi crede… dar la feţe tot îmi schimbă.

— Să se cate zmeii, doamne, dacă au vârfuri de limbă.

Îi cătară şi, ce-i dreptul, nici la unul nu era

Şi Călin atunci le scoate şi le-arată în basma,

Împăratul porunceşte ca s-aduc-un armăsar

Şi de coada lui să lege pe ţiganul bucătar

Şi de coadă-i mai legară lângă el un sac de nuci.

Cade-o nucă — o bucăţică, astfel îl făcu hăbuci.

— Ş-acum tu, voinice, zise, mi-i fi ginere — Ba nu

Altă fată, împărate, tare dragă îmi căzu.

Am un frate-nsă de cruce, tot fecior de împărat,

Şi de mult ţi-era s-o ceară, deşi nu s-a cutezat.

Uite-l ice. Dară fata se cam uită vrând-nevrând,

Că tot pe Călin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curând.

Ci-ndure că cu feciorul era mai de o potrivă.

La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostivă.

Deci făcur-o nuntă mare ş-a ţinut trei luni de rând.

Lăutari, benchet, halaiuri, tot ce-ţi poate trece-n gând.

Ce nu era? Dragă Doamne, era nuntă-mpărătească.

— Dar acum mă duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o păzească.

Nici nu ştiu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce,

Geaba tânăra mireasă îl mai ţin cu vorbă dulce,

Dor i-i, Doamne, şi nici ştie cum l-apucă-un dor avan,

Că de când n-o mai văzuse se scursese şapte ani.

Când ajunse locul unde casa tatălui său fuse,

El văzu palate mândre în livezi măreţe puse.

Şi pe o câmpie goală el văzu de vite-o ciurdă,

După ea copil călare c-un ciomag în mină zburdă.

Şi părea că are şase ani şi-ncă ceva mai bine.

— Bună vreme, măi băiete! — Mulţămim, voinic streine!

— Nu-mi ştii spune cine şade-n aste rânduri de palat?

— Doi voinici ce-au scos odată pe trei fete de-mpărat

Din a zmeilor prinsoare… — Ş-au luat care pe care?

Mijlociul pe cea mică şi cel mare pe cea mare.

— Da’ ce-i cu cea mijlocie? — La găini au pus-o ei

Şi să vezi, voinic străine, că eu sunt feciorul ei.

Mama-mi spune câteodată, de-o întreb a cui îs eu,

Că-s a lui Călin Nebunul. Cine-o mai fi, nu ştiu, zău!

Când aude… numai dânsul îşi ştia inima lui,

Că, să iertaţi dumneavoastră, de… era băietul lui.

— Da’ mă rog, bade, ajută-mi să dau vitele-n ocol.

Înserează… Stele împlu tot seninul lin şi gol…

Cu băiatu-n bordei intră şi pe capătu-unei laiţi

Lumina mucos şi negru într-un hârb un roş opaiţ,

Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,

Un papuc e într-o grindă, celălalt e după uşă,

Pin gunoi se primbla iute legănată o răţuşcă

Şi pe-un ţol orăcăieşte un cucoş închis în cuşcă

Hârâie-n colţ colbăită noduros râşniţa veche,

În cotlon toarce motanul, pieptănându-şi o ureche

Sub icoana afumată unui sfînt cu comanac

Arde-n candelă-o lumină cît un sâmbure de mac,

Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat şi mintă

Împlu casa de-o mireasmă pipărată şi prea sfântă.

O beşică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie,

Pintre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie,

Cofa-i albă cu flori negre şi a brad miroase apa,

De lut plină, rezimată, stă pe coada ei o sapă.

Pe cuptorul uns cu humă Călinaş cel mititel

Zugrăvise c-un cărbune un clapon şi un purcel,

Cu codiţa ca un sfredel şi cu fuse-n loc de labă

Cum i se şedea mai bine purceluşului de treabă.

Pe un pat cu paie numai doarme tânăra-i nevastă,

În mocnitul întuneric faţa ei lîngă fereastră…

Şi tot sufletul dintr-însul pare-atunci că şi-l înhoalbă

Şi-l adună-n ochi de trece peste faţa ei cea albă.

El s-aşază lângă dânsa, faţa ei o netezeşte,

O dezmiardă cu durere, o sărut,-o drăgosteşte,

Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă

Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă

Şi adânc la el se uită, i se pare că visează,

Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar striga şi nu cutează,

El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui o pune,

Toată viaţa-i se adună-n al ei sân rotund şi june.

Ea se uită şi se uită… mută… un cuvânt nu spune,

Doară râde c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune,

Ş-apoi îi suceşte părul’n-a ei degete subţire

Şi-şi ascunde faţa roşă pe-al lui piept duios de mire.

El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,

Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale

Şi bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă

Şi pe sânu-i o desmeardă şi din gură-i se adapă.

Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă;

Fraţii lui, cum îl văzură la genunchi veneau să-i cadă:

— Iartă, frate, căci greşeala, zău, de mult ne-apasă pieptul!

— Ba nu, fraţilor, li zise, să vedem ce e cu dreptul,

Să facem o boambă mare, s-aruncăm spre cer în sus,

Şi tustrei să stăm sub dânsa pe când va cade de sus,

Să vedem ce-a să gândească Dumnezeu şi ce-a să zică.

Astfel, cum ţi-ai face cruce, ei se pun alături… pică

Boamba grea zvârlită-n ceruri, din cei doi făcând fărâme.

Şi Călin rămâne singur, rău îi pare ca la nime,

Dară nici c-avu ce face. Împăcat de-astă dreptate,

Lasă-n pace să trăiască tinerele lui cumnate

Şi făcu o nuntă mare dup-opt ani de-nstrăinare.

Multă lume se dusese ca să vad-aşa serbare.

Fui şi eu… Dar cum făcură o ulcică cu papară,

Mi-au bătut căciula-n creştet şi m-a dat pe uş-afară.

Mă-nciudai urât. În grajduri pusei mâna pe-un cal graur,

Cu picioarele de ceară şi cu şeaua numai aur,

De fuior îi era coada, capul lui era curechi,

Avea ochii de neghină şi gândaci avea-n urechi,

Ş-am pornit pe-un deal de cremeni…picioarele se topeau,

Coada pârâie-ndărătu-i, ochii-n capul lui pocneau.

Cum văzui că nu-i de bine, încălecai pe-o prăjină

Şi mergând pe ea de-a vale v-am spus şi eu o minciună.

Şi încălecând pe-o şea, v-am spus-o toată aşa.