Particularități ale compoziției și construcției subiectului

În cazul în care vei primi cerința de a scrie un eseu despre particularități ale compoziției și ale construcției subiectului într-o operă dramatică studiată, aparținând perioadei postbelice, poți folosi următorul material ca sursă de inspirație.

Pentru a prezenta particularități ale compoziției și ale construcției subiectului într-o operă dramatică aparținând perioadei interbelice, trebuie să remarcăm că spectacolul dramatic este una dintre cele mai vechi forme de expresie artistică. De aceea, structura operei dramatice este caracterizată de prezența unor coordonate fixe, a unor elemente care diferențiază genul dramatic de alte genuri literare. Cu alte cuvinte, fiind destinată reprezentării scenice, opera dramatică adoptă, ca primă consecință, „forma dialogată: spre deosebire de lirică, gen care privilegiază monologul, sau de epică, gen care amestecă discursul indirect, la persoana a III-a, cu dialogul și cu monologul, structura operei literare dramatice se alcătuiește dintr-o suită de dialoguri, la care iau parte două sau mai multe personaje, și din monologuri. O asemenea structură influențează direct maniera în care sunt construite personajele și, implicit, formele de caracterizare a acestora: personajul dramatic – tragic sau comic – se înfățișează mai întâi prin acțiunile și prin vorbele sale, fie rostite într-un schimb de replici, fie într-un monolog; doar apoi el poate fi caracterizat de celelalte personaje.” (Gabriela Duda, Analiza textului literar)

În istoria evoluției teatrului au existat, însă, câteva momente de ruptură, care au condus la inovarea structurilor dramatice tradiționale. În literatura postbelică, speciile dramatice tradiționale nu se mai disting și, în general, se estompează limitele dintre epic, liric și dramatic. Estomparea granițelor în dramaturgie este anticipată de câteva forme teatrale lansate în modernismul interbelic, cum sunt comedia absurdului, comedia lirică și sentimentală, drama expresionistă sau drama mitică etc. Se cultivă: teatrul suprarealist, care parodiază simboluri, convenții literare ale anumitor specii și folosește automatismul verbal; teatrul istoric, având drept caracteristici demitizarea istoriei, parodia clișeelor (destinul național), cultivarea comicului bufon și burlesc, dar și gravitatea meditației care transpare sub aspectul ludic (Marin Sorescu, Răceala, A treia țeapă); teatrul parabolic, care prezintă, în formă alegorică, „povești” despre libertatea și limita umană, impune motivul spațiului închis, se distinge prin ironie și lirism (Marin Sorescu, Setea muntelui de sare. Teatrul postmodern va impune noi structuri dramatice, „dizolvând” subiectul și deconstruind personajul.

Piesele de teatru asociază elemente comice și elemente tragice (până la suprapunere), reiau în sens parodic structuri ale teatrului anterior (personajul, conflictul, tipuri de personaje consacrate, cum ar fi confidentul, mesagerul, primul amorez), practică impuritatea stilului (se îmbină frecvent stilul „înalt” cu cel familiar și chiar argotic). În aceste condiții, este aproape imposibil de clasificat teatrul contemporan în tipuri s...

Textul de mai sus este doar un extras. Numai membrii pot citi întregul conținut.

Obține acces la întregul eBook.

Ca membru al Liceunet.ro, beneficiezi de acces la întregul conținut.

Achiziționează un abonament acum

Deja membru? Log in