Evreii

Acest capitol, ”Evrei”, îți prezintă și va studia următoarele teme: Regatul Hașmoneilor; Războaiele dintre evrei și romani. Diaspora evreilor; Antisemitism. Fondarea statului modern Israel. Vei înțelege etimologia cuvântului evreu, originea evreilor, componența triburilor și principalele evenimente care s-au desfășurat până la întoarcerea din exil.

Etimologic, cuvântul evreu provine din cuvântul ebraic „ivrí” și se traduce prin „a trece”. Acest cuvânt este legat de strămoșul poporului evreu, Avraam (Abraham sau Avraham), care a venit în ținutul Canaan de „dincolo (ivri) de râu” (râul este Eufrat, dar după alte interpretări ar putea fi Iordanul). Așezarea grupului de semiți nomazi conduși de Avraam în regiunea Siriei de astăzi a avut loc la începutul mileniului al II-lea î. Hr.

O altă denumire (mai veche) a poporului evreu era cea de israeliți. Cuvântul israelit (se poate pronunța și după o formă slavizată de „izraelit”) provine tot din limba ebraică și înseamnă „fiii lui Israel”. Israel este un personaj biblic - Iacob - care a primit numele Israel după ce s-a luptat cu Dumnezeu. Israel înseamnă „cel ce s-a luptat cu Dumnezeu”.

Mai există o denumire dată evreilor, aceea de iudei care se folosește astăzi mai mult în limbajul bisericesc creștin și în textele legate de evreii care au trăit înaintea dărâmării Templului din Ierusalim din anul 70 d. Hr.Denumirea de „israelian” desemnează astăzi pe cetățenii statului modern Israel și nu este sinonimă cu termenul istoric de „israelit”.

Zona geografică unde s-a format poporul evreu se află între Egipt, Babilon, cuprinde deșerturile Arabiei și este mărginită de dealurile Asiei Mici și de ținutul antic Canaan (azi Israelul modern, teritoriile palestiniene actuale, Iordania și Libanul). Evreii descind din vechiul popor Israel care, în jurul anului 1451 î.Hr. s-a stabilit în ținutul Canaan, situat între coasta de est a Mării Mediterane și râul Iordan.

Patriarhul (cuvântul patriarh provine din limba greacă și înseamnă „părinte conducător”) Iacob a primit numele de Israel („cel ce se luptă cu Dumnezeu”), iar cei doisprezece fii ai săi sunt strămoșii celor doisprezece seminții (triburi) cunoscute ca fiind „fii ai lui Israel”. Aceștia sunt: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Dan, Gad, Neftali, Așer, Iosif, și Beniamin.

În timpul unei foamete patriarhul Iacob și fii săi au părăsit Canaanul și s-au așezat în ținutul Goshen, situat în nordul Egiptului. Aici descendenții celor 12 seminții au fost transformați în sclavi de către egipteni, fiind nevoiți să accepte să fie conduși de către Faraon. Conformul referatului biblic după 400 de ani, Yahve (în ebraică YHWE) a trimis pe proorocul (profetul) Moise, un om din tribul (seminția) lui Levi, să elibereze israeliții din robia egipteană.

Conform aceluiași text scripturistic, evreii au scăpat într-un mod extraordinar (miraculos) din Egipt. Acest eveniment este cunoscut în istoria poporului evreu ca fiind Exodul (Ieșirea). Destinația evreilor după ieșirea din Egipt era patria lor, Canaanul. Acest eveniment marchează începutul formării Israelului și s-a petrecut în jurul anului 1400 î. Hr. Proorocul (profetul) Moise primește pe muntele Sinai de la Yahve Legea care este un amsamblu de scrieri menite să ghideze viața religioasă și socială a evreilor. Cea mai importantă parte a Legii o constituie cele 10 porunci sau Decalogul.

Regatul unit

Descendenții celor 12 seminții (triburi) ale lui Israel au cucerit Țara Făgăduiței și, după o perioadă au format un regat condus de regele Saul (1025-1013 î.Hr). Lui Saul i-a urmat la conducere regele David (1013-973 î.Hr). Acesta a cucerit orașul Salem (Șalem), căruia i-a dat numele de Ierusalim și care devine capitala evreilor. Fiul lui David, Solomon (973-933 î.Hr), a construit Templul din Ierusalim destinat a fi unic în viața religioasă a evreilor. După moartea lui Solomon, statul a fost împărțit în două regate, Iudeea și Israel.

David și Saul, pictură de Julius Kronberg

În anul 733 î.Hr., Tiglath Pileser, regele Asiriei, a cucerit Israelul și l-a pustiit, exilând o mare parte din populație. În anul 586 î.Hr. Iudeea este și ea cucerită împreună cu Ierusalimul de către regele babilonian Nabucodonosor. Și el a exilat, de asemenea, o mare parte din populație. În pofida acestor timpuri tragice, evreii își păstrează identitatea de neam prin religie și nutresc speranța venirii unor timpuri favorabile revenirii în patrie, unde să poată trăi liber și eventual să reconstruiască Ierusalimul și Templul.

Întoarcerea evreilor din exil

În jurul anului 539 î.Hr., împăratul persan Cyrus cucerește Babilonul și îngăduie popoarelor surghiunite să se întoarcă în țările lor. Majoritatea evreilor s-au întors astfel în Israel și au refăcut Ierusalimul și Templul. Revenirea evreilor în ținuturile lor de baștină s-a petrecut în mai multe etape. Anul 445 î. Hr. marchează finalul repatrierii majorității evreilor.