Creștinismul de la Constantin cel Mare

Primul împărat roman care arată îngăduință creștinilor este Constantin cel Mare (272-337). Apropiindu-se de religia creștină, mai ales prin mama sa împărăteasa Elena, Constantin dă în anul 313 Edictul de la Milano (Mediolanum). Acesta fost o scrisoare semnată de el și de împăratul Licinius și avea ca temă toleranța religioasă în imperiul roman. Licinius guverna partea de est a imperiului, în timp ce Constantin conducea provinciile din vest.

Viziunea Sfintei Cruci (Viziunea lui Constantin cel Mare)

Cei doi s-au întâlnit în palatul imperial de la Milano (Mediolanum) pentru a sărbători nunta lui Licinius cu sora lui Constantin și astfel au semnat textul scrisorii. Edictul de la Milano a marcat în mod oficial sfârșitul persecuției lui Dioclețian, în special și a aproape 3 secole de persecuții anticreștine, în general.

Împăratul Teodosie cel Mare (după numele roman Flavius Theodosius, 379-395) este cel care renunță definitiv la cultul zeităților romane. În anul 391, Teodosie a refuzat restaurarea altarului tradițional al Victoriei din Senatul roman. De asemenea, el a pus capăt Jocurilor Olimpice, care aveau o tradiție de peste o mie de ani, iar în perioada 391-392 toate templele păgâne din imperiul roman au fost închise. Împăratul Teodosie cel Mare a pus capăt, printr-un decret, jertfelor păgâne în Roma și Alexandria; a interzis și cultul zeilor domestici, odată cu întregul păgânism, și a declarat creștinismul religie oficială a Imperiului.