Atitudinea statului față de Biserică în secolul al XX-lea

Introducere

Din punct de vedere teologic, împărțirea religiilor se face generic în creștine (confesiunile ortodoxă, catolică, greco-catolică, protestantă și neoprotestantă) și necreștine (religie mozaică, mahomedană, budistă etc.). Din punct de vedere sociologic, denumirea entităților religioase se face utilizând termenul generic de cult.

De-a lungul timpului situația cultelor nu va fi una ideală, așa cum o întâlnim descrisă în textul constituției. Constituția considera egale toate cultele recunoscute și acorda un rol dominant Bisericii Ortodoxe Române, în calitate de biserică națională. Un rol privilegiat deținea Biserica greco-catolică. Culte istorice erau considerate biserica catolică, reformată, mozaică și mahomedană. Cultele neoprotestante erau împărțite în îngăduite și interzise. Fiind reprezentate în Senat, principalele culte dobândeau astfel o reprezentare politică.

Perioada interbelică

Statul român a susținut până la un moment dat bisericile și a sprijinit cultele naționale și istorice, îndeosebi prin susținerea din buget a învățământului confesional. Spre mijlocul perioadei interbelice toleranța religioasă îmbracă aspecte care nu vor mai fi fidele democrației. 

Astfel, sub egida curentului politic extremist de dreapta, se remarcă partidele Legiunea Arhanghelului Mihail și Liga Apărării Național-Creștine (LANC), care vor declanșa o amplă mișcare antisemită. Concomitent cu prigonirea poporului evreu, asistăm la o exacerbare a valorilor nați...