Minorități naționale în România secolului al XX-lea
România Mare și creșterea minorităților
Unirea de la 1918 și constituirea României Mari a însemnat un moment important în istoria românilor, încununarea multor ani de năzuințe și eforturi ale intelectualilor și oamenilor politici din țările române. Dincolo de entuziasmul Marii Uniri, acest fapt istoric avea să aducă în prim plan noi realități istorice. Una dintre acestea a fost și cea a relațiilor dintre statul român și minoritățile etnice și religioase din cuprinsul său, întrucât alipirea teritorială a adus nu numai etnicii români împreună, ci a crescut și cifra minorităților. Teritoriul României înainte de Unire însuma 137 903 km², cu o populație de 7 771 341 locuitori, iar după întregirea teritorială avea o suprafață de 295 049 km², în timp ce populația practic s-a dublat ajungând la 14 670 000 de locuitori.
La 29 decembrie 1930 s-a realizat primul recensământ al României întregite și conform datelor statistice ale acestuia, România avea 18 057 028 locuitori dintre care procentual 71,89 % erau români, 7,89 maghiari, 4,13% germani, 4,03% evrei, 3,22% ucrainieni, 2,26% ruși, 2,03% bulgari, 1,45% romi, 0,86% turci, 0,28% sârbi, croați, sloveni, 0,27% polonezi, 0,14% greci. Dacă majoritatea populației înainte de Primul Război Mondial era alcătuită din românii ortodocși, minoritatea fiind constituită în cea mai mare parte din evrei, după Unire – prin alipirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și Basarabiei – acestora li se adaugă o importantă minoritate maghiară și germană, ucrainiană și rusă. Din punct de vede...
