Pelerinajul și arhitectura religioasă în secolul al XX-lea

Pelerinajul în secolul al XX-lea

Pelerinajul reprezintă o formă de procesiune religioasă prin intermediul căruia o persoană sau un grup de persoane se deplasează la un loc declarat sfânt (biserică, mănăstire, templu, moschee, izvor, munte, fântână, peșteră etc.), având drept scop manifestarea pietății, putând fi un act de mulțumire sau unul de pocăință. În Occident această practică apare în cursul secolului al VI-lea, având de obicei drept scop însănătoșirea unei persoane bolnave. Putem vorbi și de o valență istorică, seculară, a pelerinajului, atunci când abordăm subiectul celebrării anumitor evenimente. În acest context putem menționa pelerinajele britanicilor care merg  anual la Londra pentru a asista la aparițiile publice ale reginei; în ce ne privește, românii merg an de an la Alba Iulia de 1 decembrie pentru a comemora  Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Locuri sacre în perioada contemporan

Numeroase din locurile sacre ale antichității și-au pierdut cu timpul din semnificația lor religioasă, actualmente sumând mai mult o atracție de ordin istoric sau cultural. Putem astfel încadra în această categorie obiective turistice precum Stonehenge, piramidele de la Gizeh, Machu Picchu, Sarmizegetusa etc. 
Marile religii ale lumii au deținut resursele spirituale necesare păstrării locurilor sacre din primele veacuri ale manifestării lor religioase, fapt care face posibil astăzi pelerinajul spre o diversitate de locații geografice. 
Dintre locurile sacre de pelerinaj ale creștinismului menționăm: Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, Catedrala Sfântul Petru din Vatican, mormântul Sfântului Iacob de la Santiago de Compostela, mormântul Sfântului Francisc din Asissi, mormântul Sfântului Martin de la Tours, Fatima (Portugalia), Lourdes (Franța), Guadalupe (Mexic),  Sfântul Munte Athos ș.a.
Dintre locurile sacre de pelerinaj ale islamului amintim Templul Kaaba și Mecca.

Iudaismul are drept locuri sfinte de pelerinaj Zidul Plângerii, Muntele Sinai, Ierusalimul. 
Budismul are drept locuri de pelerinaj Bodh Gaya, India, în timp ce budismul tibetan: Templul Jokhang, Lhasa.

Pelerinajul în România constituie deopotrivă un leagăn de istorie și spiritualitate, concentrându-se în frumusețea numeroaselor mănăstiri, precum cele din Bucovina (Voroneț, Sucevița, Putna, Moldovița), Oltenia (Tismana, Polovragi, Cozia, Hurez, Frăsinei), Transilvania (Râmeț, Nicula, Hodoș-Bodrog), Dobrogea (Cocoș, Celic Dere, Dervent, peștera Sfântului Andrei), Banat (Nera, Cebza, Maria-Radna, Scăiuș), Maramureș (mănăstirile de lemn de precum cele de la Botiza, Breaza, Moisei).

Arhitectura religioasă în secolul al XX-lea 

Progresul înregistrat în toate domeniile științifice și tehnice la sfârșitul secolelor al XIX-lea – al XX-lea, la  care se adaugă și modificările culturale, se va reflecta din plin în domeniul arhitecturii în general, și al celei religioase  în special. Astfel, putem vorbi de o arhitectură modernistă și în domeniul arhitecturii lăcașurilor de cult. Stilul Art Nouveau (fr. Artă nouă), cu liniile sale ondulate, care curg natural, se constituie într-un preludiu al acestui modernism ce va marca secolul XX. Liniile curbe deschise, precum parabolele sau hiperbolele, asigură un oarecare dinamism edificiilor care abordează acest stil. Se remarcă reutilizarea formelor folosite convențional în stilurile anterioare, însă într-un mod particular, readuse la viață de stilul Art Nouveau. Astfel, liniile curbe amintite deja redau în curgerea lor diverse elemente naturale, florale sau animale, fără însă a încărca excesiv capodoperele. Din stilul Rococo s-au preluat motive precum cel al scoicii sau flăcării, lipsindu-le însă de caracterul abstract inițial și transpunându-le în modul propriu, stilizat, al elementelor și motivelor animale și vegetale. Este specifică utilizarea vitraliilor, atât pentru iluminare, cât și pentru sistemele de acoperire. 

Dintre capodoperele arhitecturale moderne menționăm Catedrala Sagrada Familia (Barcelona, Spania), Catedrala din Coventry (Anglia), Catedrala din Brasilia (Brazilia), Capela Notre-Dame-du-Haut (Ronchamp, Franța), Biserica din Bettlach (Elveția), Moscheea campusului universitar din Teheran (Iran), Biserica din Predeal (România).

Sagrada Familia

Catedrala Sagrada Familia (Sfânta Familie) din Barcelona, constituie o realizare unică a stilului Art Nouveau. Arhitectul acestei capodopere religioase a stilului este Antonio Gaudi (1852-1926), care a preluat proiectul de la arhitectul Fr. de Paula de Villar (acesta a conceput viitoarea catedrală în stil neogotic). Antonio Gaudi s-a dedicat acestui proiect aproape jumătate de secol, ultimii 15 ani din viaţa sa fiind dedicaţi în exclusivitate catedralei. După estimările inițiale, timpul dedicat terminării acestui monument arhitectural era de câteva secole, legat de acest termen circulând comentariul anecdotic pe care arhitectul l-ar fi făcut: Clientul meu nu se grăbeşte!.   Sagrada Familia urma să aibă în faza finală o lungime de 110 m, lățimea de 60 m, trei fațade, șase turle mari, nouă capiteluri și o capacitate de 14 000 persoane.  Catedrala Sfintei Familii, deschizătoarea de drum a acestui stil și totodată cea mai impunătoare realizare în stilul Art Nouveau, domină prin deosebitele dantelării arhitecturale și reprezintă și astăzi una din atracțiile turistice principale ale orașului Barcelona.  

Bernard Gagnon / CC BY-SA 3.0 / Sagrada Familia