Multiculturalism

Liantul unității europene este fără doar și poate cultura, alături de democrație. Fenomenul multiculturalismului ia naștere astfel într-o Europă contemporană care trebuie să facă față provocărilor unei diversității culturale prezente într-o societate multietnică. Putem aborda multiculturalismul și ca o perspectivă opusă naționalismului care tindea să asimileze minoritățile sau, în cazul naționalismului exagerat, să anihileze aceste minorități (putem aminti aici fenomene precum genocidul, deportările, expulzările, schimburile forțate de populație).

Termenul ca atare a fost inițial utilizat în anul 1957 pentru a descrie realitățile elvețiene, dar s-a generalizat o dată cu realitățile canadiene de la finele anilor 1960, fiind regăsit și în realitatea Statelor Unite ale Americii, Australiei sau Regatului Unit al Marii Britanii.

Fenomenul multiculturalismului este, așadar, o realitate a lumii contemporane de care trebuie să ținem seama în rezolvarea conflictelor, prin respectul și toleranța reciprocă. Este însă un fenomen mult mai complex, nereglementat încă din punct de vedere juridic sub toate aspectele, de aceea, de multe ori asistăm încă la o rezolvare a diverselor probleme din perspectiva majorității etnice sau politice.

„Marile opere clasice ale filosofiei sociale și aproape toate teoriile politice tradiționale au operat cu conceptul societății omogene din punct de vedere etnocultural, considerând ca prototipul comunității politice este polis-ul din Grecia antică. Autorii de teorie politică au visat la situația ideala a națiunii politice, unitară din punctul de vedere al originii, limbii oi culturii, chiar daca ei înșiși au fost cetățenii unor state sau imperii multiculturale. De-a lungul istoriei, aplicarea modalităților menite să gestioneze conflictele etnoculturale prin suprimarea deosebirilor culturale - genocidurile, evacuările forțate, asimilările sau secesiunile - a avut loc întotdeauna în spiritul mai mult sau mai puțin tacit al ipotezei că o comunitate omogenă din punct de vedere etnocultural este singura soluție viabilă pentru asigurarea stabilității pe termen lung și pentru prevenirea situațiilor conflictuale. Până nu de mult, nici încercările care au avut ca scop păstrarea și protecția deosebirilor culturale nu s-au soldat cu niște rezultate mai bune” (Levente Salat, Multiculturalismul liberal. Bazele normative ale existenței minoritare autentice, Ed. Polirom, 2001, p.81).

În anul 1991, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a fost cea care a elaborat o declarație despre necesitatea protejării drepturilor minorităților naționale. În 1992 Consiliul Europei a elaborat Charta Europeană a Limbilor Minoritare și Regionale. În 1993 s-a înființat instituția Înaltului Comisariat pentru Minoritățile Naționale. În 1994 a fost adoptată Convenția Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale.

Rămâne în continuare un aspect de experimentat oferirea unui răspuns specific regional în fața tendinței inevitabile a globalizării și un răspuns specific european diferit de soluțiile americane.  Cu toată evoluția culturală și lingvistică, instituirea învățământului obligatoriu și creșterea numărului de unități școlare de toate gradele asistăm, paradoxal, la creșterea analfabetismului în unele regiuni europene și nu numai. Invențiile precum televiziunea, radio-ul, computerul și toate gadget-urile de ultimă generație stimulează interesul pentru imagine în detrimentul cuvântului scris/citit.

Concluzionând, politica privită din perspectiva multiculturalistă este opusă politicii de asimilare și ar putea constitui în acest sens un important ax de susținere în stabilirea accentelor pe cooperare în detrimentul confruntării în ceea ce privește apărarea vieții omului și îmbunătățirea calității acesteia.