Particularități ale comicului de caracter și de moravuri
Echipa Liceunet îți pune la dispoziție un material cu ajutorul căruia vei putea observa cele mai importante caracteristici ale comicului din piesa de teatru „O scrisoare pierdută”.
Comicul se definește, în sens larg, drept tot ceea ce stârnește râsul. Este un fenomen antropologic, propriu naturii umane. Modalitățile care stârnesc râsul, ca și sensibilitatea la comic diferă de la o epocă la alta, de la o cultură la alta, de la individ la individ. Un element esențial în declanșarea efectului comic pare a fi contrastul sau nepotrivirea (între aparență și esență, între pretenții și realitate, între așteptări și rezultate, între viu și mecanic etc.). Pentru a fi receptat cu o atitudine binevoitoare, de detașare amuzată, contrastul comic trebuie să fie inofensiv, să nu producă suferință sau daune. Principalele forme de realizare a comicului în dramaturgie sunt comicul de situație, de caractere sau de moravuri și de limbaj.
Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate moralizatoare și produce râsul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea a diferite tipuri de comic. Ca trăsături generale ale comediei pot fi menționate finalitatea amuzantă (specia este destinată să provoace râsul); personajele reprezintă categorii sociale diverse; subiectele sunt general umane, eroii întruchipând caractere (parvenitul obraznic, sclavul șiret, aristocratul mândru); conflictul se plasează între aparență și esență (doar aparent, valorile sunt false); deznodământul este vesel, stilul – parodic. Conflictele dramatice în comedie sunt derizorii, de nivel exterior, și ilustrează ridicolul preocupărilor personajelor.
Comedie de moravuri, care dezvăluie viața publică și de familie a unor politicieni care, ajunși la putere și roși de ambiții, sunt caracterizați de o creștere bruscă a instinctelor de parvenire, „O scrisoare pierdută” se înscrie în seria operelor caragialiene care au în centru vanitatea.
Acțiunea piesei se desfășoară în „capitala unui județ de munte”, pe fondul agitat al unei campanii electorale. Aici are loc conflictul între ambițiosul avocat Nae Cațavencu, din „opoziție”, care aspiră spre o carieră politică, și grupul conducerii locale (prefectul Ștefan Tipătescu, „prezidentul” Zaharia Trahanache). Pentru a-și forța rivalii să-l propună candidat în locul lui Farfuridi, Cațavencu amenință cu un șantaj. Instrumentul de șantaj este o „scrisorică de amor” a lui Tipătescu, trimisă doamnei Zoe Trahanache, soția „prezidentului”; pierdută de Zoe, scrisoarea este găsită de un cetățean turmentat și subtilizată de Cațavencu. Șantajul o sperie pe Zoe, care, pentru a nu fi compromisă public, exercită presiuni asupra celor doi „conducători” ai județului și obține promisiunea candidaturii lui Cațavencu.
Când conflictul provocat de scrisoarea pierdută pare să fie rezolvat, urmează o „lovitură de teatru”: de la București se cere, fără explicații, să fie trecut pe lista candidaților un nume necunoscut – Agamemnon Dandanache. Reacțiile celor din jur sunt diferite: Zoe e disperată, Cațavencu – amenințător, Farfuridi și Brânzovenescu – satisfăcuți că rivalul lor a pierdut, Tipătescu – nervos. Trahanache este singurul personaj care nu-și pierde cumpătul, având „puțintică răbdare” și gândindu-se la un mod de rezolvare a conflictului fără a contesta ordinele „de sus”.
Interesele contrare determină un conflict deschis în timpul ședinței de numire oficială a candidatului, când Pristanda pune la cale un scandal menit să-l anihileze pe Cațavencu. În încăierare, acesta pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea și dispare, provocându-i emoții intense „coanei Joițica”. Dandanache, sosit de la București, își dezvăluie strategia politică, asemănătoare cu aceea a lui Nae Cațavencu, numai că la un nivel mult mai înalt și cu mai multă ticăloșie. Nae Cațavencu schimbă tactica parvenirii, flatând-o pe Zoe, generoasă după ce își recapătă scrisoarea cu ajutorul cetățeanului turmentat. În final...
