Text

I. Empireul și Tohu-Bohu

Înalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi,

În sfânta atmosferă luminii celei vii,

De unde-emană viața; și râul fericirii

Adapă, răcorește cereștile câmpii,

 

Și spiritul agapei burează ambrozie

Și-nmărgărită câmpii eternei beatituți,

Spre-a crește-haritatea, angelica tărie

Din care purced pacea, divinele virtuți;

 

Pe muntele de aur, în stânci de adamante,

Cu pulbere de stele, verzit de imortali,

Umbrit de cedri-eterii, florat de amarante

Și unde se dezvoltă virtuțile florali;

 

Acolo unde-adie zefirul de clemență

Prin arborii științei ce Domnul! Domn! șoptesc

În quietutea naltă d-amor, de inocență,

La râuri de viață ce Domn! iar murmuiesc;

 

Pe culmea astui munte, sub tinda-omnipotenței,

Înconjurat de angeli, puteri de serafimi,

Acolo este tronul divinei providenței,

Pe mii de miriade de repezi cherubimi.

 

Cerească armonie organe mii răsună;

Poeții-eternitătii, serafi întraripați,

Sub degete d-auzuri vii arpele înstrună,

Răpiți în adorare, de Domnul însuflați.

 

Ființe de simțire, cu totul de vedere,

Contemplă în mirare p-eternul Iehova,

În marele panhymniu, în sfânta preveghere

Întreg nemărginitul răsună: Osana!

 

P-același tron, d-a dreapta, născut în preștiintă

În sânu-eternității, de angeli nevăzut,

Etern era și Fiul, cu Pater d-o ființă,

Ca dânsul fără margini și fără început.

 

Când pater al puterii, voind să-l glorifice

Ca un moștean al gloriei, ca Verb și creator,

Puteri, virtuți într-însul să se identifice

Și-ntr-însul să cunoască p-al lor începător,

 

Cerești, eterii trombe în spațiuri răsună,

Puteri, tării de angeli svol repezi, lin se pun;

În juru-Omnipotenței miniștrii toți s-adună,

Atenți în tot amorul, ascultă, se supun,

 

Văd toți pe Fiul gloriei l-a Patrelui său dreaptă

Și cunoscut se face Cuvântul peste tot;

La vocea-i mundiferă creația așteaptă

Și laudă, mărire din arpele lor scot.

 

Și spirite, și geniuri, și minți ce nasc știință

Se-ntrec să se închine la Marele Cuvânt,

Prin el să se-ntregească în toată-a lor ființă

Și-ntr-însele să cheme al lui coborământ.

O nouă sărbătoare în ceruri se serbează;

Trag toți cu-ardoare sfântă, aduc carul cel viu

Ce splende de lumină și de științi derază.

Pe dânsul se așează Divinul Verb și Fiu,

 

A lui de flăcări roate iau drumu-ntraripate;

Sunt cherubimi prea repezi ce-n mii de ochi lucesc;

Orele-eternității la dânsul înhămate,

D-apocalipse duse, spre secoli propășesc;

 

De angeli miriade preced și îl urmează,

Și carul naintării propasă ne-ncetat,

Din iute în mai iute, și-n calea-i însemnează

Al lumii plan simbolic, d-atunci predestinat.

 

Tăria înconjoară în sfântă armonie

Și cerurile toate de glorie se-mplinesc;

Dreptatea, adevărul, știința, bucuria

Răsar într-a lui urmă și cresc și se-nmulțesc.

 

Iar spiritele-ntr-însul, prin tragerea centrală,

Celebră imeneul, arzând ca mii de sori,

Ființe mii într-una în nuntă-universală,

O flacără din flăcări, volvoare din volvori.

 

Al păcii spirt e una cu-al dragostei, blândeții,

Al dragostei ș-al păcii într-una se unesc

Cu al inteligenței ș-al naltei frumuseții,

Și toate iar în Domnul și cresc, și viețuiesc.

 

Tot este viu în ceruri și totul e viață,

Ș-o sfântă armonie ș-o unitate fac;

Un plan e tras d-atuncea, și totul ne învață

Că sufletele noastre tot astfel se înfac.

 

Tot astfel se mărită, tot astfel se-mpreună,

Așa purced și astfel solia-și împlinesc;

Așa-ntr-a lor agape ca flăcări se adună

Și tot așa ca raze la centru se unesc.

 

Astfel Fiul Puterii în glorie naintează

Din margine la alta, în drum triumfător;

Iuțimea naintării prin șoapte cuvântează

Și vine iar de șade pe tron imperator.

 

Se umple tot de glorie, de laudă, mărire,

Un singur cap arhangel rămâne nemișcat;

Distat în deitate, putere, fericire,

Iar ca ministru-al cerului, el singur protostat.

 

Onori și nemurire, tărie, libertate

Avea în cele nalte, de tot se bucura;

Ci cum văzu Cuvântul, a lui divinitate,

Îl dezvoltă în sineși, și greu îl apăsa.

 

Sta mut marele-arhangel, cu degetul la gură,

Sta neclintit la postu-i și buzele-și mușca,

Fierbea trufia-ntr-însul, fierbea friguri de ură,

D-a tâmplelor bătaie ochi, față se roșea.

 

Oribilă durere de frunte îl cuprinde

Și fruntea i se umflă, nu-l mai încape loc;

În cugetu-i prin ură concepe și s-aprinde,

Turbează apostatul, o spumă e, un foc.

Plesnește al lui creștet. Născu păcătuirea;

Frumoasă și ridentă îi svoală împrejur,

Arhangelul răsuflă, resaltă-n el simțirea,

Se-ncântă d-a sa filie întâiul duh sperjur.

 

Se înamoră; ea îl răpește,

Și mii de angeli o numesc sor',

La toți ea râde, ascuns fior

Pe toți petrece. La toți clipește,

Pe toți provoacă, la toți se-ntinde,

Cu toți e dulce, ochii-i vorbesc;

Și cap, și inimi la toți aprinde,

Ard de plăcere, tremur, doresc.

 

Ce mare și teribilă la angeli încercare!

Pe cine frumusețea-i nu l-ar fi tulburat?

O filie d-arhangel, născută-n cugetare,

O femine în spirit! Frumosul încarnat!

 

Răpindă, grațioasă, plăpândă,-amăgitoare,

Și umede și rumeni dulci buzi de Lucifer,

O față de speranță și mâini prea dătătoare,

Un viitor ferice frumoșii-i ochi ofer.

 

A sexului ei grații inspiră voluptatea

Și farmec peste farmec în corpu-i aerin;

Mișcarea ei seduce ca însăși libertatea

Și-n fața ei străluce ca fulger în senin.

 

Cochetă fără margini, cerească curtezană,

Încatena voința, pe toți îi captiva,

Și toți în ea văzură de cer o suverană;

Spre-a-i merita favoarea a-mpărăți dorea.

 

La toți le vine-n minte a-și pune rezidența

Mai sus de tronul păcii ș-a se-ndumnezei,

A-și însuși, a smulge pe seamă-și providența

Și sceptrul preatăriei spurcat a mânui.

 

În spiritul tiranidei strigară: Libertate!

O mască-amăgitoare infamei tiranii,

Iar boltele eterii răsună: Strâmbătate!

Din margine la alta trosnesc din temelii.

 

A reușit cocheta; dar țipă,-ngălbenește,

L-al său părinte-aleargă, și ochii îi sclipesc,

Și tremură la sânu-i, de el strâns se lipește,

La piept și el o strânge, și-ntr-una se unesc.

 

Bubuie cerul, se scoală Împăratul;

Duduie eterul, că pasă urgia;

Fulgere, vâlvoare în spațiu șerpuiesc;

Focul se-ntinde, curăță păcatul.

Marea-exploziune arrestă-eternitatea;

Saltă firmamentul și sorii se spăimântă,

Cugetul de crimă pe unde se-ntinde

Tot desfigurează, ca trăsnet încinde;

Foc negru și roșu lumina se preface,

Plumb e ușurința și cerul se desface;

Cad rebelii-n spațiu și vâjâie căzând,

Haos, abis mare-i așteaptă căscând.

Pică și se schimbă pe cât trec din cer

Capete de angeli, de demoni picioare,

Aripă cerească una se mai vede,

Alta infernală la vale-nnegrește,

Monstru la alți capul în abis precede

Tălpile, lumină în cer mai lucește.

Neagră, fumegândă acum sunt volvoare,

Nume, suvenire din ceruri le pier.

 

Se-nchide empireul. Ca fulgerul străluce

Un gladiu de flăcări ce ține Mihael,

Ce miriade d-angeli comandă și conduce,

Și pacea le anunță prea blândul Gabriel.

 

„Cu tremur și teroare să stăm pe loc, cu frică,

La toți atențiune! Căzutul e Satan!”

Satan! răsună cerul, Satan! se nalță, pică

Satan! din sferă-n sferă, și-n haos urlă — AN!!!

 

Cu mult este mai mare căderea spirituală,

Și nu pot fi cuvinte a se asemăna

Cu oricare cădere ce e materială,

E mică-asemănare concret a se-arăta.

 

Când aste întunerici de lumi nenumărate,

Nestrămutate astre și sateliți, planeți

Ce-și țin ale lor giruri prin căi preînsemnate,

Sori, centre parțiale, spăimântători comeți,

 

Când toate s-ar exmulge din marea concentrare,

Ieșind din a lor axe, și nu s-ar mai ținea,

S-ar precipita-n spațiu spre-eterna lor pierzare

Și una peste alta zdrobindu-se-ar cădea.

 

Ast uiet ce ar face totala-anomalie,

Amestecul, ciocnirea, zgomult material,

În ceartă elementele, cutremur în tărie,

N-ar face-atâta uiet ca-ast zvon spiritual.

 

Ca soarele de mare, mai mare între stele

Și stinși d-a lor lumină ca Urius, Titan,

Așa cad legioane de spirite rebele,

Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan.

 

Cad repezi nouă zile; căderea se-ndesează,

Din regiune-ntr-alta mai repezi vâjâiesc,

Se-ntoarce fiecare spre ceruri, să mai vază,

Și trăsnete-nmulțite din urmă îi ajung.

 

Cad unul peste altul, ruine spirituale,

Și se resping teribil, în spațiu se-ntind;

Minți, spirite stupide, perverse și fatale,

Ca flăcăre în vortici tot haosul aprind.

 

Și cad căzând ca mintea, s-afundă în turmente,

Vârteje ascuțite, și tot se ascuțesc,

Și șuieră vâlvoarea ca lupta-n elemente,

Și negri, cât s-afundă, cu-atâta se negresc.

 

Plesnește universul, abisul se despică,

Tartarul se deschide; de foc un ocean

Se-ntinde fără margini, și demonii tot pică,

Cei mari tot mai nainte, din toți mai greu — Satan.

 

Acesta, ca alt soare, și încă și mai mare

Și repede ca mintea, cu uiet ajungând,

În Tartar urlând cade, s-afundă ca-ntr-o mare,

Cât universu-n spațiu deschide volborând.

 

Se varsă, stropesc flăcări, ca insola răsare,

Lăut în focul gheenei, ca-n jurământ fatal,

Uimit scutură capul, se-neacă de turbare

Și grință la cer dinții teribil, infernal.

 

Cu-același zgomult cade și Belzebuth, Astaroh,

Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal,

Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh,

Brihmuter, Gorgon, Bulhah, Rimnon și Belial.

 

Tartarul zbiară, grință și tremură-n turbare,

Și țipete teribili răsțipă, bubuiesc;

Lung urlă și răsurlă vendictă, răzbunare,

Blestemă providența, la ceruri greu hulesc.

 

Ca unde-ntărâtate când stă o vijelie,

Dezmăsurate unde când grele cad, plesnesc,

Așa munții de flăcări, dup-astă-anomalie,

În flisv plesnesc, se nalță, iar cad și iar plesnesc.

 

S-alină-apoi tumultul și nu mai e vedere,

Profund, mare-ntuneric în mijlocul de foc,

Vârteje de fum negru rotează în tăcere;

Zdrobiți abia demonii se-ntorc, își cată loc.

 

Și ce loc să-și mai afle? în locul de durere,

În locul din afară și unde nu ajung

Nici pace, nici repaos, nici semne de tăcere:

Exotic întuneric ș-eternul suspin lung?

 

Când s-ar lua unime în loc de măsurare

O rază de la soare și până la pământ,

D-aci până la ceruri e mare depărtare!

Unimi d-astă măsură nenumărate sânt.

 

Sau cât este din centrul al centrelor tăriei

Și până peste polul și cel mai depărtat,

De șapte ori atâta principiul fericirii

A-mpins răul din ceruri damnării rezervat.

 

Aci, stătuți demonii de lunga lor cădere,

De trăsnetele juste pătrunși și sfâșiați,

Încep să mișuiască în vasta încăpere,

Într-un noroi de flăcări de tot desfigurați.

 

Jurați d-atunci la rele, l-a cerului urgie,

D-atunci asupra lumii inventă și trimit

Invidia, impostura, infama calomnie

Și morburile toate, păcatul înmulțit,

 

Corupțiunea toantă, trufia-mpilătoare,

Codarda-ipocrizie, parodiat amor,

Teribila minciune și moartea destructoare,

Discordii paricide, rezbel ucizător.

 

Orice flagel al lumii și orice sacrilege

Și guerrele civile aicea se încep;

D-aicea screme iadul și domnii far'de lege,

Popoarele rebele aicea se concep.

 

II. Imnul creațiunii

I. Lumina

Ai zis: „Fie lumină!” și iată, sunt, eterne;

Umplut-am universul ca peplu împrejuru-ți,

Și spiritul vieții se poartă peste ape;

Pătrunsu-s-a abisul d-o mistică ardoare

 

Și l-a cuprins fiorii;

Tresare și concepe. Ai haosului germini

Spre viață și spre nuntă așteaptă a ta voce.

 

Materia inertă și vagă, și informă

Se pune în mișcare. E plin, plin este cerul

De gloria-ți eternă, și peste tot splendoarea-ți

Prin mine se revarsă suavă, lină, blândă.

 

Arhangeli ai puterii! voi, Eloimi, la față,

Glorificați pe Domnul prin operele voastre,

Cântați, căci vocea voastră e însăși armonie,

 

Creație divină.

Ca fulger din tenebre am răsărit lumină,

Lumină creatoare,

Și-n haos echilibrul și ordinea se puse:

Tenebrele d-o parte iau numele de noapte,

Și părțile luminii, din Zeu, se numesc ziuă.

Tot spațiul se umple, și timpul ia măsură.

Se face prima seară, se face dimineață,

Și periodu-acesta zi una se numește.

Lumină, întuneric, glorificați pe Domnul,

În ziuă și în noapte etern preaînălțați-l!

 

II. Firmamentul

Ai zis să fiu, și iată, la-omnipotenta-ți voce,

Din planul preștiinței extinsu-m-am ca domă

La sfântul tabernacol, nemărginitul templu!

 

Țesutu-s-a-mprejiuru-mi catenă-adamantină

Prin care se țin toate — și m-a încins tăria.

În tot nemărginitul, în multul nalt de ape,

Mai sus decât zenitul, mai jos decât nadirul,

Sub tâlpile-ți divine ai zis să fiu tărie

Și solidar cu toate. Chematu-m-ai pe nume

 

Și firmament mi-ai zis.

Dasupră-mi ascindură ca spirit ape vergini,

Și câte se nuntiră sub mine descindură

 

Să fie fecundate.

În mijlocul lor, Doamne, m-ai rotunzit ca domă,

Și cer e al meu nume,

Cuprinsul fără margini omnipotenței tale.

Te bucură, eterne! princip al frumuseții!

Căci opera-ți e mare ș-o recunoști de bună.

 

Se face iară seară, se face dimineață;

Ai istoriei angeli, în deltele eterne

Înscrieți ziua-a doua.

Glorificați pe Domnul, că sfânt e al lui nume!

 

III. Apele

Vocea Domnului peste ape,

Peste ape gloria lui.

 

Puteri primordiale, principe, Eloimi,

La nuntă, la creare sculați! suntem chemate;

Prunci-angeli ai răcorii cu aripi diafane,

 

Lucide ca-adamantul,

Formați-vă în rouă, din rouă-n picăture,

Din picăture-n ploaie, cântați și trageți danțul,

Descindeți și risorgeți, formați fântâni, pâraie,

Luați cursul în râuri, sisteme, congregații,

Umpleți și văi, ș-abisuri, și mări, pelage toate,

Formați de oceane catena prelungită

Și trageți, trageți hora; încingeți tot pământul,

 

Scăldați-l, fecundați-l;

Din sânul vostru iată-l că iese ca mireasă

Din nupțială baie.

S-aude-al picăturii încântătorul timbru

Ca-adamantine coarde de vânt înfiorate;

Fântâne, sorginți vergini, uniți susurul vostru

Cu-a râului murmură, cu uietul cascadei,

Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,

Cu gravul flisv al mării ș-al valurilor muget,

 

Pangosmie-armonie!

 

Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte

Și cele mai profunde!

Ca tunetu-a lui voce răsună peste ape;

 

A zis și, iată, suntem.

Cât e de bine, Doamne, când tu zici că e bine!

Apari ca o mireasă, o, Mater Terră sacră,

Prepară-te de nuntă;

Pe creștetul tău pune a munților coroană,

Plini d-aur, de rubine, smeralde, iacinte,

Safire, adamante, de-ntregile-ți tezauri.

Ai munților nalți cedri, dumbrăvile-ebenine

Și fructidorii arbori adorni de multa floare:

Sunt brunele-ți cosițe, regala-ți capellură;

Aromele lor toate — cosmeticele tale.

 

Să înflorească pomii, să-și dea ale lor fructe,

Să germine-n tot locul și iarba, ș-orice plantă,

Dezvolte-se-orice floare, răsfire-se mirosul,

S-adoarne, să profume talamul tău de nuntă;

Și așternutul candid amorurilor tale

Întindă-se-n tapete, arhetipe modele

De orice țesătură, de orice adornare.

Ai grațiilor angeli, formați cununi, festoane

Spre marea sărbătoare.

 

Cântați, flori, bucuria și lăudați pe Domnul

Pe idioma voastră, vă exalați profumul

Spre ceruri ca tămâie. Formați sublime-acorduri;

 

Armonie d-arome.

Natura este-n nuntă, serbare-universală.

La germinare, plante, ș-e...

Textul de mai sus este doar un extras. Numai membrii pot citi întregul conținut.

Obține acces la întregul eBook.

Ca membru al Liceunet.ro, beneficiezi de acces la întregul conținut.

Achiziționează un abonament acum

Deja membru? Log in