Hortensia Papadat-Bengescu

Hortensia Papadat-Bengescu | Opere

1. Culegeri de nuvele și schițe, scurte romane

• „Ape adânci” (1919)
• „Sfinxul” (1920), devenit „Lui don Juan în eternitate”
• „Femeia în fața oglinzii” (1921)
• „Balaurul” (1923)
• „Romanță provincială” (1925)
• „Desenuri tragice” (1927)
• „Logodnicul” (1935)

2. Ciclul Hallipilor

• Fecioarele despletite (1926)
• Concert din muzica de Bach (1927)
• Drumul ascuns (1933)
• Rădăcini (1938)

3. Teatru

• Povârnișul (1915)
• Bătrânul (1920)
• Teatru (1965)

Hortensia Papadat-Bengescu | Date despre autor

Hortensia Papadat-Bengescu este fiica generalului Dimitrie Bengescu și a profesoarei Zoe Ștefănescu. În perioada 1887–1894, scriitoarea studiază la pensionul pentru domnișoare „Bolintineanu” din București.

Spre deosebire de alți scriitori, Hortensia Papadat-Bengescu a prioritizat viața de familie alături de cea de scriitor, ceea ce i-a întârziat cariera literară. La numai 20 de ani, ea se căsătorește cu magistratul Nicolae Papadat. Cu toate acestea, activează în domeniul jurnalismului cu articole în presa scrisă în limba franceză.

Debutul său literar are loc în 1919, la o vârstă înaintată (43 de ani), cu un volum de proze scurte, intitulat „Ape adânci”. Volumul a fost onorat cu aprecieri pozitive din partea lui Garabet Ibrăileanu și Tudor Vianu. În același an, Hortensia Papadat-Bengescu a devenit membru fondator al cenaclului „Sburătorul”, inițiat de Eugen Lovinescu. În urma acestui mare pas al carierei sale, ea declară: „Aparțin acum unei grupări literare. Acei ce nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici prețul unei ambianțe”. Toate scrierile sale au urmat a fi citite mai întâi în cadrul cenaclului, iar apoi publicate. În anul care a urmat, Hortensia Papadat-Bengescu publică prozele intitulate „Sfinxul” și „Romanul Adrianei”, fiind interpretată pentru prima dată și piesa ei de teatru,  „Bătrânul”.
Începând cu anul 1923, scriitoarea devine membră a Societății Autorilor Dramatici Români. Sfătuită de Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu înclină acum către o proză obiectivizată, ceea ce se observă în ciclul familiei Hallipa: „Fecioarele despletite” (1926), „Concert din muzică de Bach” (1927), „Drumul ascuns” (1933), „Rădăcini” (1938) și „Străina” (1948, roman care a fost, din nefericire, pierdut). Ciclul familiei Hallipa reprezintă o incisivă cronică a societății realizată cu mijloacele narative tipice literaturii proustiene. Aceste romane constituie cea de-a doua cronică de familie din literatura română, după cea semnată de Duiliu Zamfirescu.

În anul 1933, Hortensia Papadat-Bengescu se stabilește în București. Trei ani mai târziu, în 1936, ea primește Marele Premiu al Societății Scriitorilor Români, iar în 1946 este distinsă cu Premiul Național pentru proză. 
În ultima perioadă a vieții, ea scrie nuvela autobiografică „Spovedanie”, păstrată în manuscris. Din cauza bolii care o doboară, toate celelalte proiecte literare rămân neterminate.

Simona Popescu, scriitor și critic literar român, a declarat că  „Scriitoarea care a contribuit cel mai mult la rafinarea literaturii române, dându-i consistență și cerebralitate, urbanitate și stil, într-o perioadă când literatura română era încă rurală și inhibată, cvasiprimitivă, a fost Hortensia Papadat-Bengescu”.

Romanele ei se remarcă prin acuitatea observației și prin complexitatea tehnicilor de analiză, numărându-se printre primele tendințe ale prozei psihologice românești.