Versuri

Nenorocita privighitoare 
Cînta-n pădure a ei durere, 
Natura-ntreagă da ascultare, 
Tot împrejuru-i era tăcere. 

Alții în locu-mi ar descri poate 
Acele tonuri neimitate, 
Glasul acela-nmlădiitor, 
Ce c-o-ntorsură lină, ușoară, 
Treptat se urcă și se coboară, 
Plin de simțire, plin de amor. 

Eu vă spui numai că despărțirea 
Și suvenire pline de jale, 
Că nedreptatea, nelegiuirea 
Era sujetul cîntării sale. 

Un măgar mare ce-o ascultase, 
Și ca un aspru judecător 
Capul pleoștise, sau rîdicase 
Cîte-o ureche,-n semn de favor, 

Ieși-nainte să-i dea povață, 
Și c-o neroadă încredințare: 
„Am fost — îi zise — aci de față, 
Dar, zău, nu-mi place a ta cîntare. 

Cu toate-acestea, am nădejdi bune, 
De nu îți pare lucru prea greu, 
La niște reguli a te supune, 
Luînd de pildă cîntecul meu.“ 

Atunci începe cu bucurie 
Un cîntec jalnic și necioplit, 
Încît de aspra lui armonie 
Toată pădurea s-a îngrozit. 

Privighitoarea, fără sfială, 
Zise: „Povața e în zadar; 
Căci d-aș urma-o, nu e-ndoială 
Că eu în locu-ți n-aș fi măgar“.