Versuri

Câinele și cățelul de Grigore Alexandrescu

„Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace, 
Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva, 
Care cred despre sine că prețuiesc ceva! 
        De se trag din neam mare, 
        Asta e o-ntîmplare: 
Și eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. 
Oamenii spun adesea că-n țări civilizate 
        Este egalitate. 
Toate iau o schimbare și lumea se cioplește, 
Numai pe noi mîndria nu ne mai părăsește. 
Cît pentru mine unul, fieștecine știe 
        C-o am de bucurie 
Cînd toată lighioana, măcar și cea mai proastă, 
Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.“ 
Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecare 
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare. 
Cățelu Samurache, ce ședea la o parte 
        Ca simplu privitor, 
        Auzind vorba lor, 
Și că nu au mîndrie, nici capriții deșarte, 
        S-apropie îndată 
Să-și arate iubirea ce are pentru ei: 
„Gîndirea voastră — zise — îmi pare minunată. 
Și simtimentul vostru îl cinstesc, frații mei.“ 
— „Noi, frații tăi? răspunse Samson, plin de mînie. 
        Noi, frații tăi, potaie! 
        O să-ți dăm o bătaie 
        Care s-o pomenești. 
Cunoști tu cine sîntem, și ți se cade ție, 
Lichea nerușinată, asfel să ne vorbești?“ 
— „Dar ziceați…“ — Și ce-ți pasă ție? Te-ntreb eu ce ziceam? 
        Adevărat vorbeam, 
Că nu iubesc mîndria și că uresc pe lei, 
Că voi egalitate, dar nu pentru căței." 

     Acestea între noi adesea o vedem, 
     Și numai cu cei mari egalitate vrem.

(Ed. 1842)