Elemente de relație în frază: conjuncțiile simple și compuse
Ce este conjuncția?
Conjuncția este partea de vorbire neflexibilă care realizează legătura dintre părțile de propoziție de același fel, precum și între două propoziții, în cadrul unei fraze. Această parte de vorbire nu are funcție sintactică, fiind mai degrabă un termen ajutător (denumit și „instrument gramatical”).
Exemple de conjuncții: și, de, sau, dacă, iar, dar, însă, ci, deci, să, ca să, deși, deoarece.
Exemple de fraze ce conțin conjuncții: Am plecat la școală / și mi-am uitat caietul. (conjuncția „și” face legătura dintre prima și a doua propoziție)
Observații
Este important de menționat că legătura între propoziții poate fi realizată și prin alte părți de vorbire, precum: pronume relative (care, cine) sau prin adverbe relative (unde, până unde).
În timp ce alte conjuncții fac doar legătura între două propoziții, conjuncția să funcționează ca semn distinctiv al modului conjunctiv.
Exemplu: M-a chemat/ să-mi spună/ că am reușit. (Aici, conjuncția să este marca modului conjunctiv – să spună leagă propozițiile 1 și 2, în timp ce conjuncția că face legătura între cea de-a doua și cea de-a treia propoziție).
Clasificarea conjuncțiilor
În funcție de forma lor, conjuncțiile (sau locuțiunile conjuncționale) pot fi:
Simple
Exemple: că, să, dar, iar, nici
Compuse
Exemple: ca să, încât să
După funcția îndeplinită de ele, conjuncțiile (sau locuțiunile conjuncționale) pot fi:
Coordonatoare
Acest tip de conjuncții fac legătura între două părți de propoziție (sau între două propoziții) care nu depind una de cealaltă din punct de vedere al sensului lor.
Când este exprimat prin intermediul conjuncțiilor subordonatoare, raportul dintre diverse părți de propoziție (sau dintre propoziții), se numește raport de coordonare.
Conjuncțiile (și locuțiunile conjuncționale) se împart în patru subcategorii. Astfel, în limba română întâlnim conjuncții și locuțiuni conjuncționale:
copulative (și, nici, cât și, dar și, nu numai, precum și)
adversative (dar, iar, însă, ci)
disjunctive (sau, ori, fie, ba)
conclusive (deci, prin urmare, așadar, în concluzie)
Subordonatoare
Conjuncțiile subordonatoare leagă o propoziție principală de una secundară. În acest cazuri, propoziția secundară se află întotdeauna într-un raport de subordonare față de propoziția regentă.
Exemplu: Am alergat atât de mult 1/ încât am obosit. 2/ ( 1 – propoziție principală; 2 – propoziție secundară)
Coordonarea copulativă și prin juxtapunere
Raportul de coordonare reprezintă legătura stabilită între două sau mai multe elemente existente în același plan, fără ca între ele să existe o relație de interdependență din punct de vedere gramatical.
Din punct de vedere semantic, legătura de coordonare se constituie din coexistența în timp și spațiu a diverselor elemente, precum și în consecutivitatea acțiunilor.
Se pot afla în raport de coordonare, după cum urmează:
- părțile de propoziție între ele
- o parte/ mai multe părți de propoziție cu o propoziție/ mai multe propoziții
- propozițiile (între ele)
Părțile de propoziție aflate în raport de coordonare pot avea aceeași funcție sintactică. În această situație, ele reprezintă o parte de propoziție multiplă (sau pot avea funcții sintactice diferite).
Propozițiile în raport de coordonare (propoziții coordonate) pot fi:
- Principale
- Secundare
Raportul de coordonare se poate realiza prin:
juxtapunere
Juxtapunerea reprezintă alăturarea prin virgulă a două (sau mai multe) propoziții sau părți de propoziție, în vederea formării unui raport de coordonare între acestea.
Exemplu: Nu contribuiam la efort,/ se descurcau singuri.
joncțiune
Coordonarea prin joncțiune se realizează cu ajutorul conjuncțiilor și al grupurilor de cuvinte cu valoare de conjuncții coordonatoare:
Copulative: și, nici
Adversative: dar, iar, însă
Disjunctive: sau, ori, fie
Conclusive: deci, așadar, prin urmare, în concluzie·
Exemplu: Călătoria a fost lungă, / dar ne-am simțit foarte bine.
Subordonarea
Raportul de subordonare se realizează între doi termeni (fie propoziții, fie părți de propoziție) care au funcții sintactice diferite. Dintre acestea, unul va fi determinant (regent), iar celălalt, determinat (sau subordonat). Subordonarea presupune ca, pe lângă părțile principale de propoziție (sau propoziția/ propozițiile principală/e), să existe părți secundare de propoziție (sau propoziții secundare).
Raportul de subordonare se realizează cu ajutorul:
Conjuncțiilor (sau al locuțiunilor conjuncționale) subordonatoare: că, ca, să să, dacă, încât, fiindcă, din cauză/pricină că, pentru că, de parcă etc.
Exemplu: Pauzele sunt bune/ dacă nu devin prea lungi.
Pronumelor (sau al adjectivelor pronominale) relative: care, ce, cât, cui, cel ce etc.
Exemplu: Nu cumpăra rochia/ care nu are etichetă.
Adverbelor relative: unde, de unde, când, până când, cum etc.
Exemplu: Mă grăbesc/ când mă strigă Ioana.
Pronumelor nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricui
Exemplu: Oricine vine/ se va simți ca acasă.
Adverbelor nehotărâte: oriunde, oricum, oricând etc.
Exemplu: Oriunde privesc/ văd oameni veseli.