Nivelul fonetic

1. Fonetica

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, fonetica este acea ramură a lingvisticii care studiază sunetele unei limbi.

2. Accentul

Accentul reprezintă pronunțarea mai intensă a unei silabe sau a unui sunet dintr-un cuvânt, precum și rostirea mai pronunțată a unui cuvânt dintr-o propoziție sau frază.

În limba română, accentul nu este fix, astfel încât el poate ocupa diverse poziţii în cadrul  cuvântului:

  1. pe ultima silabă (accent oxiton): sonór, măséa;

  2. pe penultima silabă (accent paroxiton): másă, blúză, púnte;

  3. pe antepenultima silabă (accent proparoxiton): cámeră, répede, pásăre;

  4. pe cea de-a patra sau cea de-a cincea silabă de la finalul cuvântului: asemănătór

Rolul accentului este acela de a marca diferența dintre cuvinte sau varii forme gramaticale.  Exemplu:

COMPÁNIE = Subunitate (la infanterie sau la alte arme) care intră în componența batalionului

COMPANÍE = însoţire  

În cazul diferențierii între două forme gramaticale diferite:

cấntă – indicativ, prezent, persoana a III-a singular

cântắ – indicativ, perfect simplu, persoana a III-a singular

3. Cacofonia

Cacofonia (din punct de vedere etimologic, provenit din grecescul kakos = urât) este sonoritatea deranjantă a unor silabe alăturate, care dobândesc astfel adesea o tentă vulgară. Contrar unei opinii populare, plasarea virgulei între cele două silabe nu este recomandabilă, întrucât sunetele respective rămân alăturate în continuare.

Evitarea cacofoniei se face prin utilizarea câtorva părţi de vorbire menite să despartă cele două silabe, precum: decât, drept, faptul că, asemenea, întrucât. În acest scop mai sunt utilizate articole proclitice, recurgându-se adesea și la reformularea enunțului.

Cele mai des întâlnite cacofonii sunt: LA/LA; SA/SA; CA/CA; CA/CE(CI); CĂ/CA; CU/CO; CĂ/CO; CĂ/CU; CĂ/CÂND.

Opusul cacofoniei este eufonia. Prin eufonie se înțelege o succesiune armonioasă de sunete cu un efect auditiv plăcut.

Exemple de evitări ale cacofoniilor:

Aceasta este o politi care va fi ineficientă./ Această politică va fi ineficientă.

Am aflat colegii mei  nu sunt de acord./ Am aflat că nu sunt de acord colegii mei.

Ca cadru didactic are mult de lucru./ În calitate de cadru didactic, are mult de lucru.

Norma literară condamnă folosirea lui ca și, precum și cea a lui ca, virgulă în loc de ca pentru evitarea cacofoniilor (ex. Ca și cadru didactic / ca virgulă, cadru didactic). Acestea se pot înlocui cu formule directe precum „A fost numit cadru didactic” sau „În calitate de cadru didactic”.

Notă: Există cazuri în care, în limba română, anumite cacofonii sunt general acceptate. Acestea sunt: Ion Luca Caragiale, tactica cavalerească, Biserica Catolică, epoca capitalistă, Banca Comercială etc.

4. Hipercorectitudinea

Hipercorectitudinea reprezintă o greșeală ce constă în aplicarea mecanică a unei reguli lingvistice valabile în alte situații. Scrierea, pronunțarea și construcția care includ o asemenea greșeală se numesc hipercorecte. Hipercorectitudinea apare adesea ca urmare a încercării excesive de a evita o greșeală, în încercarea vorbitorului de a se conforma normelor limbii literare.

Clasificarea tipurilor de hipercorectitudine:

a)   Hipercorectitudinea fonetică

Acest tip de hipercorectitudine vizează în mod deosebit două fenomene lingvistice:

  • pronunțarea formelor verbale (este, erați, erau etc.) și a celor pronominale (eu, ea, ele) fie cu [e] deschis, fie cu [i] inițial apăsat. Norma literară impune pronunțarea formelor verbului a fi și ale pronumelui personal (a căror scriere începe cu „e”) să se rostească în mod obligatoriu cu preiotare (adică, [ie]).
  • pronunțarea cuvintelor al căror prim sunet este e cu [ie]: erou [ierou], ecou [iecou], epocă [iepocă], Europa [ieuropa] etc.

Alte situații:

  • Pronunțarea unor toponime și antroponime:

- Pronunțarea denumirii localității Bruxelles după regula din limba română (pronunțând sunetul [ks] corespondent literei x). În acest caz, corect este să pronunțăm aplicând principiul etimologic: se pronunță [brysel].

- Pronunțarea denumirii Turnului Eiffel după model german („aifăl”), în loc de cel francez (după numele inginerului Alexandre Gustav Eiffel, născut în Franța).

- Pronunțarea cuvântului Nobel (Premiul Nobel) după modelul german, în loc de [nobél], după modelul suedez (poartă numele savantului suedez Alfred Nobel).

b)   Hipercorectitudinea grafică

  • Scrierea unor expresii provenite din limba latină

Exemplu: magna cum laude scris greșit magna cum laudae (regula din limba latină aplicată în mod greșit în limba română)

  • Scrierea unor neologisme

Exemplu: împrumuturile de origine germană (ex. Șpaclu, șpiț) impun scrierea și pronunțarea lui s ca ș. Regula, odată generalizată, a cuprins în mod incorect și alte categorii de împrumuturi din alte limbi: ștres, ștart, șprei etc. Substantivul de origine germană Stecker se pronunță „ștecăr”, și nu „ștecher”.

c)   Hipercorectitudinea gramaticală

  • Morfologică

Cuprinde forme compuse (flexionarea eronată a adverbului din componența cuvântului compus: noi-născuți, buni-platnici etc.), forme verbale (verbul auxiliar „o”, transformat greșit în „or” la formele de plural: or să ajungă etc.) și forme pronominale (enunțuri care încep cu demonstrativul de apropiere aceasta, deși nu este un substitut propriu-zis al substantivului: Aceasta este... nu avem de ales! etc.)

  • Sintactică

Cuprinde acordul gramatical incorect (exemplu: În ceea ce privesc taxele în loc de În ceea ce privește taxele, străzi teribile de largi în loc de străzi teribil de largi, destui de mulți oameni în loc de destul de mulți oameni) și cacologiile (tendințele de reparare a cacofoniei printr-o greșeală și mai mare, precum și tendința de a insera un „parazitar” acolo unde nu există nicidecum pericolul producerii unei cacofonii: din punctul lui de vedere ca și specialist etc.)