Verbul

Verbul este partea de vorbire principală și flexibilă care exprimă o acțiune, o stare sau, pur și simplu, existența. Din punctul de vedere al capacității de flexiune, verbul este cea mai complexă parte de vorbire, întrucât poate lua forme variate și numeroase.

Prezintă categorii gramaticale caracteristice, care cer o flexiune proprie verbului, numită conjugare. Fiind o parte de vorbire independentă, verbul poate forma o propoziție de unul singur.

În funcție de referirea la persoană, această parte de vorbire poate fi:

Verb personal

Are forme pentru toate persoanele. El permite existența unui subiect cu care se va acorda întotdeauna în persoană și număr, conjugându-se la toate persoanele.

Verb impersonal

Are numai o formă, pentru persoana a III-a, numărul singular. Acțiunea exprimată prin verbul în cauză nu poate fi atribuită unei persoane. Un exemplu care aparține acestei categorii este cel utilizat în comunicarea referitoare la datele meteo: ninge, plouă, se întunecă etc. În situația în care verbele impersonale sunt întâlnite alături de un subiect gramatical, avem de-a face cu formulări de tipul „verbul predicativ a fi + subiect”.

În cazurile în care verbul unipersonal are drept subiect o propoziție subordonată subiectivă, construcția în cauză se va realiza îndeosebi cu verbe de tipul: trebuie, se întâmplă, se face, se obișnuiește etc.

Verb unipersonal

Are doar forme pentru persoana a III-a (singular și plural).

În funcție de capacitatea de a primi un complement direct, verbele se clasifică în:

Verb tranzitiv

Verbele tranzitive permit asocierea cu un complement direct. Altfel spus, verbul tranzitiv denumește o acțiune care se răsfrânge în mod direct asupra unui element.

Nu sunt tranzitive verbele precum: a se baza, a se supăra, a se înfuria, a conta, a se sprijini (pe...).

Verb intranzitiv

Verbele intranzitive nu permit asocierea cu un complement direct. Astfel, acest tip de verb acceptă numai relația cu un complement indirect sau circumstanțial.

În această categorie sunt incluse: verbele de mișcare (a pleca, a sosi, a merge), verbele reflexive (a se gândi, a se teme, a se trezi), precum și verbele care exprimă o stare (a sta, a dormi).

În funcție de felul în care își modifică rădăcina în timpul conjugării, verbele se clasifică în:

Verb regulat

Verbul regulat nu își modifică niciodată rădăcina în timpul conjugării.

Verb neregulat

Verbul regulat își poate modifica rădăcina în timpul conjugării.

Verb defectiv

Verbele defective au o conjugare incompletă, lipsindu-le formele flexionare pentru unele moduri, timpuri, persoane.

În funcție de rolul sintactic și morfologic:

Verb auxiliar

Verbele auxiliare sunt acelea care ajută la formarea modurilor și a timpurilor compuse, precum și la cea a diatezei pasive.

Verb predicativ

Acesta poate forma singur predicatul dacă se află la un mod predicativ. Astfel, de obicei, verbul predicativ îndeplinește de unul singur funcția sintactică de predicat verbal.

Verb copulativ

Acesta nu poate îndeplini de unul singur funcția de predicat verbal, astfel încât, împreună cu numele predicativ, devine predicat nominal. Verbul copulativ este intranzitiv și acceptă însoțirea cu un adjectiv (ex. El este inteligent.).

Verbele copulative fac conexiunea dintre subiect și numele predicativ, având rolul unor instrumente de legătură. Ele pot lipsi din context, întrucât sensul lor lexical nu este unul puternic (exemplu: Eu sunt pictor, el – tâmplar.).

Diatezele verbale

Diateza indică relația dintre acțiunea exprimată prin verb și participanții la aceasta (altfel spus, relația dintre agent – autorul acțiunii – și pacient – cel asupra căruia se răsfrâng consecințele acțiunii). Depinzând de definiția diatezei și de criteriile care decurg din aceasta, în limba română regăsim între două și șase diateze. Cele mai semnificative dintre acestea sunt: diateza activă, pasivă și reflexivă.

Diateza activă

Un verb aflat la diateza activă indică faptul că acțiunea este făcută de către subiectul gramatical (care poate fi exprimat sau nu în propoziție). Această diateză este cel mai des întâlnită în limba română.

Diateza pasivă

Un verb la diateza pasivă arată faptul că asupra subiectului gramatical (exprimat sau nu) se răsfrâng consecințele acțiunii făcute de către altcineva. Diateza pasivă se construiește cu ajutorul unui verb auxiliar și al participiului verbului de conjugat. De cele mai multe ori, verbele la diateza pasivă sunt acompaniate de un complement de agent, astfel încât se indică cine realizează acțiunea.

O modalitate bună de a diferenția între un verb la diateza pasivă și un verb copulativ + nume predicativ este prezența unui complement de agent alături de verb.

Diateza reflexivă

Această diateză indică faptul că acțiunea nu este doar realizată de către subiectul gramatical, ci este și suferită de acesta. Verbul de conjugat se află întotdeauna alături de pronume reflexive sau pronume personale neaccentuate utilizate ca pronume reflexive. Aceste pronume nu vor avea funcție sintactică, fiind doar indici gramaticali ai diatezei reflexive.

Există și cazuri în care un verb însoțit de un pronume reflexiv nu se află la diateza reflexivă. În situațiile în care pronumele reflexiv are propria funcție sintactică, verbele sunt la diateza activă pronominală. O bună modalitate de a testa aceste cazuri este următoarea: se verifică dacă pronumele reflexiv poate fi înlocuit cu un pronume personal. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci înseamnă că pronumele nu face parte din structura verbului.

Timpurile verbale

Timpul unui verb indică momentul în care se petrece acțiunea indicată de către acesta. Forma verbului arată dacă acțiunea se petrece în prezent, trecut sau viitor.

Timpul prezent

Verbul aflat la timpul prezent indică faptul că acțiunea exprimată prin intermediul acestuia se petrece în momentul vorbirii.

Timpul trecut

Verbul aflat la timpul trecut indică faptul că acțiunea exprimată de acesta se petrece înaintea momentului vorbirii. Există mai multe timpuri ce aparțin de cel trecut, după cum urmează:

Imperfect

Timpul imperfect exprimă o acțiune începută în trecut, dar neîncheiată.

Perfect simplu

Timpul perfect simplu indică o acțiune realizată în trecut și încheiată recent. Acest timp verbal este specific mai degrabă comunicării orale decât celei scrise.

Perfect compus

Timpul perfect compus arată o acțiune făcută și încheiată în trecut. Se construiește cu ajutorul verbului „a avea” (ex. Am privit, ai privit, a privit, au privit).

Mai mult ca perfect

Timpul mai mult ca perfect indică o acțiune care a fost atât începută, cât și încheiată într-un moment trecut, înaintea unei alte acțiuni trecute.

Timpul viitor

Timpul viitor indică faptul că acțiunea exprimată prin intermediul verbului va avea loc în viitor, după momentul vorbirii.

Viitorul anterior: Timpul viitor anterior reprezintă o nuanță a viitorului și arată o acțiune care va avea lor înaintea unei alte acțiuni viitoare.

Viitorul popular

Viitorul simplu - se formează cu ajutorul verbului „a vrea” + infinitivul verbului de conjugat

Modurile verbale

Modul unui verb este forma pe care acesta o ia pentru a indica perspectiva vorbitorului asupra acțiunii. Aceasta poate fi reală (scriu), posibilă (să scriu), dorită sau condiționată (aș scrie) sau ordonată (scrie!). Modurile verbului se împart în două mari categorii:

Moduri personale (predicative)

Modurile personale se numesc astfel deoarece își modifică forma în funcție de persoană. Ele se mai numesc „predicative”, întrucât, aflate în aceste moduri, verbele îndeplinesc funcția sintactică de predicat. Modurile personale (predicative) sunt următoarele:

Indicativ

Modul indicativ arată o acțiune reală exprimată la timpuri bine delimitate: prezent, imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfect și viitor.

Conjunctiv

Modul conjunctiv se construiește cu ajutorul conjuncției „să” și indică o acțiune posibilă, aplicându-se următoarelor timpuri verbale:

Prezent: să mănânc

Perfect: să fi mâncat

Condițional-optativ

Modul condițional-optativ indică o acțiune a cărei realizare este condiționată de unul sau mai mulți factori. La timpul prezent, modul condițional-optativ se formează cu ajutorul infinitivului verbului de conjugat, căruia i se adaugă una dintre formele verbului auxiliar „a avea” (aș, ai, ar etc.). Acest mod se aplică următoarelor timpuri verbale:

Prezent: aș mânca

Perfect: aș fi mâncat

Imperativ

Acest mod verbal poate exprima: o rugăminte, un îndemn, un ordin sau o urare. El prezintă atât forme afirmative, cât și negative, însă numai pentru persoana a II-a (singular și plural).

Moduri nepersonale (nepredicative)

Modurile nepersonale nu își schimbă forma în funcție de persoană, neîndeplinind nici funcția sintactică de predicat (motiv pentru care se numesc „moduri nepredicative”). Modurile nepersonale sunt următoarele:

Infinitiv

Infinitivul are o marcă proprie (prepoziția „a”) în forma lui scurtă. Acesta are și o formă lungă, fiind aplicabil la timpurile prezent și perfect.

a) Prezent: a scrie

b) Perfect: a fi scris

a) Formă scurtă: a scrie

b) Formă lungă: scriere

Participiu

Modul participiu constituie forma caracteristică formării modurilor și timpurilor compuse la diateza activă, pasivă și reflexivă. Acesta indică rezultatul acțiunii denumite de verb. O trăsătură specifică a verbelor la participiu este faptul că se termină în „t” sau „s”.

Verbul la participiu are valoare adjectivală când se acordă cu substantivul determinat în gen, număr și caz.

Exemplu: Poezia scrisă a fost apreciată de critici.

Verbul la participiu are valoare substantivală dacă este articulat cu articol enclitic sau dacă este poziționat după un articol proclitic.

Verbul la participiu are valoare adverbială atunci când determină un verb.

Exemplu: Am comunicat deschis cu profesorul.

Gerunziu

Modul gerunziu arată contextul în care se petrece acțiunea indicată de verb. Acest mod verbal se construiește adăugând sufixele „ând” sau „ind” rădăcinii verbului.

Supin

Acest mod verbal arată scopul acțiunii denumite de verb, precum și destinația și originea unui obiect. Supinul se construiește pornind de la participiul verbului și adăugând acestuia o prepoziție simplă sau compusă.

Exemplu complet - verbul „a mânca” la toate modurile și timpurile

Modul indicativ

Modul conjunctiv

Modul condițional-optativ:

Modul imperativ (are numai două forme)

• o formă pentru persoana a II-a, numărul singular: Mănâncă!
• o formă pentru persoana a II-a, numărul plural: Mâncați!

Modul participiu: mâncat

Modul gerunziu: mâncând

Modul infinitiv: a mânca

Modul supin: de/pentru/la mâncat