Interjecția

Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care exprimă: un sentiment, un ordin, un îndemn sau o modalitate de adresare. De asemenea, interjecțiile pot imita sunete existente în natură: mieunatul pisicilor, ropotul ploii și alte astfel de sunete. Aceste interjecții, care imită cu aproximație sunete sau zgomote din natură se numesc onomatopee.

Clasificarea interjecțiilor

În funcție de structura lor, interjecțiile pot fi:

1. Simple: vai!, of!, miau!, bum! Etc.

2. Compuse: tic-tac, șontâc-șontâc, bim-bam etc.

După interjecții se pune întotdeauna semnul exclamării sau virgula, pentru a sugera în acest fel intonația caracteristică acestora.

Dacă interjecțiile sunt formate din elemente identice și sinonime (sau elemente ce rezultă într-o unitate), acestea se scriu cu cratimă.

O interjecție căreia îi urmează un verb la modul imperativ sau conjunctiv nu se desparte de acesta prin nici un semn de punctuație (interjecția „ia”).

În cazul repetării mai multor interjecții, acestea se despart prin virgulă sau prin linia de unire. La sfârșit se poate utiliza, după caz, virgula sau semnul exclamării.

Funcțiile sintactice ale interjecțiilor

De obicei, interjecțiile sunt părți de vorbire lipsite de funcție sintactică. Există, cu toate acestea, câteva instanțe în care o interjecție poate îndeplini anumite funcții sintactice, după cum urmează:

1. Predicat

2. Subiect

3. Nume predicativ

4. Complement direct

5. Atribut

6. Complement circumstanțial