Interjecția
Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care exprimă: un sentiment, un ordin, un îndemn sau o modalitate de adresare. De asemenea, interjecțiile pot imita sunete existente în natură: mieunatul pisicilor, ropotul ploii și alte astfel de sunete. Aceste interjecții, care imită cu aproximație sunete sau zgomote din natură se numesc onomatopee.
Clasificarea interjecțiilor
În funcție de structura lor, interjecțiile pot fi:
Simple: vai!, of!, miau!, bum! Etc.
Compuse: tic-tac, șontâc-șontâc, bim-bam etc.
După interjecții se pune întotdeauna semnul exclamării sau virgula, pentru a sugera în acest fel intonația caracteristică acestora.
Exemple:
Pisica face „miau!”.
Măi, unde te-ai ascuns?
Dacă interjecțiile sunt formate din elemente identice și sinonime (sau elemente ce rezultă într-o unitate), acestea se scriu cu cratimă.
Exemplu: Ceasul sună „tic-tac!”.
O interjecție căreia îi urmează un verb la modul imperativ sau conjunctiv nu se desparte de acesta prin nici un semn de punctuație (interjecția „ia”).
Exemplu: Ia te uită ce frumos se vede marea!
În cazul repetării mai multor interjecții, acestea se despart prin virgulă sau prin linia de unire. La sfârșit se poate utiliza, după caz, virgula sau semnul exclamării.
Exemplu: Ha-ha-ha! Mă amuză la culme glumele tale!
Funcțiile sintactice ale interjecțiilor
De obicei, interjecțiile sunt părți de vorbire lipsite de funcție sintactică. Există, cu toate acestea, câteva instanțe în care o interjecție poate îndeplini anumite funcții sintactice, după cum urmează:
Predicat
Hai la joacă!
Iată un motan!
Câinele atunci hop! (formulare rar întâlnită, specifică mai degrabă comunicării orale)
Subiect
Se aude de afară: tropa-tropa!
Nume predicativ
Era vai de el.
Complement direct
În sala de spectacole, am auzit: tronc!
Atribut
Din casa prietenei mele se aude un zgomot puternic: boc!
Complement circumstanțial
Pisica mieuna de zor: miau!