Versuri

O scrisoare de la Muselim Selo de George Coșbuc

Măicuță dragă, cartea mea 
Găsească-mi-te-n pace! 
Pe-aici e vânt și vreme grea, 
Și-Anton al Anei zace 
De patru luni, și-i slab și tras, 
Să-l vezi, că-ți vine plânsul, 
Că numai oasele-au rămas 
Și sufletul dintr-însul. 

Apoi, să știi c-a fost război 
Și moarte-aici, nu șagă: 
Cădeau pe dealuri, dintre noi, 
Ca frunza, mamă dragă. 
Și-acolo-n deal, cum fulgera, 
Un plumb simții că vine 
Și n-avu loc, cât larg era, 
Decât în piept la mine. 

Mi-e bine-acum, și-așa socot 
Că nu va trece luna 
Și-oi fi scăpat de-aici detot. 
Dar vezi te rog de una: 
Să nu mai faci cum ai făcut 
S-aduni la tine satul, 
De veselă că ți-ai văzut 
Acasă iar băiatul! 

Să vezi pe-aici și ciungi și-ologi! 
Hristos să-i miluiască! 
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi 
O slujbă să-mi citească. 
Puteri de nu vei fi având 
De plată, vorba-i lasă, 
Că-i voi lucra o zi, oricând, 
La-ntorsul meu acasă. 

Pe Nuțu vi-l lăsasem mic, 
Cu creștetul cât masa 
O fi acum ștrengar voinic 
Și vă răstoarnă casa? 
Făcutu-i-ați și lui la fel 
Căciulă, cum am vrut-o? 
Aveam o piele-n pod, de miel, 
Doar nu veți fi vândut-o? 

Nevestei mele să-i mai spui 
Să-mi cumpere o coasă, 
Cea veche nu știu este-ori nu-i 
Și-o fi acum și roasă 
De când rugina scurmă-n ea. 
Să-mi văd, o date-ar sfântul, 
Cum cade iarba-n fața mea 
Și-mi bate-n plete vântul! 

Ea lupte-se cum biet o știi, 
C-așa ne dete soartea, 
Că și noi ne-am luptat pe-aci 
Cu greul și cu moartea; 
Dar l-a ajuns și pe harap 
Blestemele și plânsul, 
Că noi i ne-am ținut de cap 
Și-ntrarăm după dânsul. 

Și i-am făcut, măicuță, vânt! 
L-am scos detot din țară, 
Măcar stătea pe sub pământ 
Și nu ieșea pe-afară. 
Și-am prins și pe-mpăratul lor, 
Pe-Osman nebiruitul, 
Că-l împușcase-ntr-un picior 
Și-așa i-a fost sfârșitul. 

Păi, ne ținea pesemne proști, 
Să-și joace hopa-tropa, 
Că nu puteam să batem oști! 
Dar poate taica popa 
V-a spus de prin gazeturi tot 
El cum și-a dat juncanii? 
Acum i-aș cumpăra, să pot, 
Dar nu mai am, azi, banii. 

Mă doare-n piept, dar nu să țip, 
Și-așa mi-e dor de-acasă, 
Și-aș vrea să plec, dar nu e chip 
Că vodă nu mă lasă. 
Dar uite, nu e nu știu cât 
O lună chinuită, 
Și-o să te strâng de după gât, 
Măicuța mea iubită... 
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
Așa mi-a spus Ion să-ți scriu, 
Iubească-ți-l pământul! 
Și-am tot lăsat, pân-a fost viu, 
Și-mi țin acum cuvântul. 
Să te mângâie Dumnezeu, 
C-așa e la bătaie 
Și-am scris această carte eu, 
Căprarul Nicolae.