Versuri

Moartea lui Fulger de George Coșbuc

În goana roibului un sol, 
Cu frâu-n dinți și-n capul gol, 
Răsare, crește-n zări venind, 
Și zările de-abia-l cuprind, 
Și-n urmă-i corbii croncănind 
Aleargă stol. 

El duce regelui răspuns 
Din tabără. Și ține-ascuns 
Sub straiul picurând de ploi 
Pe cel mai bun dintre eroi 
Atâta semn de la război, 
Și-a fost de-ajuns! 

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin 
L-a fulgerat un braț hain! 
De-argint e alb frumosu-i port, 
Dar roș de sânge-i albul tort, 
Și pieptul gol al celui mort 
De lănci e plin. 

Sărmanul crai! Când l-a văzut 
Și, când de-abia l-a cunoscut, 
Cu vuiet s-a izbit un pas 
De spaimă-n lături și-a rămas 
Cu pumnii strânși, fără de glas, 
Ca un pierdut. 

Să-i moară Fulger? Poți sfărma 
Și pe-un voinic ce cuteza 
Să-nalțe dreapta lui de fier 
Să prindă fulgerul din cer? 
Cum pier mișeii dacă pier 
Cei buni așa? 

Dar mâne va mai fi pământ? 
Mai fi-vor toate câte sânt! 
Când n-ai de-acum să mai privești 
Pe cel frumos, cum însuți ești, 
De dragul cui să mai trăiești, 
Tu soare sfânt? 

Dar doamna! Suflet pustiit! 
Cu părul alb și despletit 
Prin largi iatacuri alerga, 
Cu hohot lung ea blestema, 
Și tot palatul plin era 
De plâns cumplit. 

La stat și umblet slabă ce-i! 
Topiți sunt ochii viorei 
De-atâta vaiet nentrerupt, 
Și graiul stins și-obrazul supt 
Și tot vestmântul doamnei rupt 
De mâna ei! 

De dorul cui și de-al cui drag, 
Să-mi plângă sufletul pribeag, 
Întreagă noaptea nedormind, 
Ca s-aud roibii tropotind, 
Să sar din pat, s-alerg în prag, 
Să te cuprind! 

Nu-l dau din brațe nimănui! 
Închideți-mă-n groapa lui 
Mă lași tu, Fulgere, să mor? 
Îți lași părinții-n plâns și dor? 
O, du-i cu tine, drag odor, 
O, du-i, o, du-i! 

Ah, mamă, tu! Ce slabă ești! 
N-ai glas de vifor, să jelești; 
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi; 
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi, 
Nu ești de foc, la piept să-l strângi, 
Să-l încălzești! 

Și tu, cel spre bătăi aprins, 
Acum ești potolit și stins! 
N-auzi nici trâmbițile-n văi, 
Nu vezi cum sar grăbiți ai tăi 
Râdeai de moarte prin bătăi, 
Dar ea te-a-nvins. 

Pe piept, colac de grâu de-un an, 
Și-n loc de galben buzdugan, 
Făclii de ceară ți-au făcut 
În dreapta cea fără temut, 
Și-n mâna care poartă scut 
Ți-au pus un ban. 

Cu făclioara, pe-unde treci, 
Dai zare negrilor poteci 
În noaptea negrului pustiu, 
Iar banu-i vamă peste râu. 
Merinde ai colac de grâu 
Pe-un drum de veci. 

Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus 
Deplin armat, ca-n ceruri sus 
Să fii întreg ce-ai fost mereu, 
Să tremure sub pasu-ți greu 
Albastrul cer, la Dumnezeu 
Când vei fi dus. 

Mirați și de răsuflet goi, 
Văzându-ți chipul de război, 
Să steie îngerii-nlemnit; 
Și, orb de-al armelor sclipit, 
S-alerge soarele-napoi 
Spre răsărit!... 

Iar când a fost la-nmormântat, 
Toți morții parcă s-au sculat 
Să-și plângă pe ortacul lor, 
Așa era de mult popor 
Venit să plângă pe-un fecior 
De împărat! 

Și popi, șirag, cădelnițând 
Ceteau ectenii de comând 
Și clopote, și plâns, și vai, 
Ș-oștenii-n șir, și pas de cai, 
Și sfetnici, și feciori de crai, 
Și nat de rând. 

Și mă-sa, biata! Cum gemea 
Și blestema, și se izbea 
Să sară-n groapă: L-au închis 
Pe veci! Mi-a fost și mie scris 
Să mă deștept plângând din vis, 
Din lumea mea! 

Ce urmă lasă șoimii-n zbor? 
Ce urmă, peștii-n apa lor? 
Să fii cât munții de voinic, 
Ori cât un pumn să fii de mic, 
Cărarea mea și-a tuturor 
E tot nimic! 

Că tot ce ești și tot ce poți, 
Părere-i tot dacă socoți 
De mori târziu ori mori curând, 
De mori sătul, ori mori flămând, 
Totuna e! Și rând pe rând 
Ne ducem toți! 

Eu vreau cu Fulger să rămân! 
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân, 
M-a dușmănit trăind mereu 
Și-a pizmuit norocul meu! 
E un păgân și Dumnezeu, 
E un păgân. 

De ce să cred în el de-acum? 
În fața lui au toți un drum, 
Ori buni, ori răi, tot un mormânt! 
Nu-i nimeni drac și nimeni sfânt! 
Credința-i val, iubirea vânt 
Și viața fum! 

Și-a fost minune ce spunea! 
Grăbit poporul cruci făcea 
De mila ei, și sta-ngrozit. 
Și-atunci un sfetnic a venit 
Și-n fața doamnei s-a oprit, 
Privind la ea. 

Un sfânt de-al cărui chip te temi 
Abia te-aude când îl chemi: 
Bătrân ca vremea, stâlp rămas, 
Născut cu lumea într-un ceas, 
El parcă-i viul parastas 
Al altor vremi. 

Și sprijin pe toiag cătând 
Și-ncet cu mâna ridicând 
Sprâncenele, din rostu-i rar, 
Duios cuvintele răsar: 
Nepoată dragă! De-n zadar 
Te văd plângând. 

De cum te zbuciumi, tu te stingi 
Și inima din noi o frângi 
Ne doare c-a fost scris așa, 
Ne dori mai rău cu jalea ta: 
De-aceea, doamnă, te-am ruga 
Să nu mai plângi. 

Pe cer când soarele-i apus, 
De ce să plângi privind în sus? 
Mai bine ochii-n jos să-i pleci, 
Să vezi pământul pe-unde treci! 
El nu e mort! Trăiește-n veci, 
E numai dus. 

N-am cap și chip pe toți să-i spui 
Și-aș spune tot ce știu, dar cui? 
Că de copil eu m-am luptat 
În rând cu Volbură-mpărat 
Și știu pe Crivăț cel turbat 
Ca țara lui. 

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum! 
Și toți s-au dus pe-același drum. 
Ei și-au plinit chemarea lor 
Și i-am văzut murind ușor; 
N-a fost nici unul plângător, 
Că viața-i fum. 

Zici fum? O, nu-i adevărat. 
Război e, de viteji purtat! 
Viața-i datorie grea 
Și lașii se-ngrozesc de ea 
Să aibă tot cei lași ar vrea 
Pe neluptat. 

De ce să-ntrebi viața ce-i? 
Așa se-ntreabă cei mișei. 
Cei buni n-au vreme de gândit 
La moarte și la tânguit, 
Căci plânsu-i de nebuni scornit 
Și de femei! 

Trăiește-ți, doamnă, viața ta! 
Și-a morții lege n-o căta! 
Sunt crai ce schimb-a lumii sorți, 
Dar dacă mor, ce grijă porți? 
Mai simte-n urmă cineva 
Că ei sunt morți? 

Dar știu un lucru mai pe sus 
De toate câte ți le-am spus: 
Credința-n zilele de-apoi 
E singura tărie-n noi, 
Că multe-s tari cum credem noi 
Și mâine nu-s! 

Și-oricât de amărâți să fim 
Nu-i bine să ne dezlipim 
De cel ce viețile le-a dat! 
O fi viața chin răbdat, 
Dar una știu: ea ni s-a dat 
Ca s-o trăim! 

Ea n-a mai plâns, pierdut privea 
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea 
Și n-a mai înțeles ce-a zis 
Și nu vedea cum au închis 
Sicriul alb era un vis 
Și ea-l trăia. 

Senini de plânset ochii ei, 
Vedea bărbați, vedea femei, 
Cu spaimă mută-n jur privea. 
Din mult nimic nu-nțelegea; 
Și să muncea să știe ce-i. 
Și nu putea. 

I-a fulgerat deodată-n gând 
Să râdă, căci vedea plângând 
O lume-ntreagă-n rugăciuni. 
În fața unei gropi s-aduni 
Atâta lume de nebuni! 
Să mori râzând... 

Și clopotele-n limba lor 
Plângeau cu glas tânguitor; 
Și-adânc, din bubuitul frânt 
Al bulgărilor de pământ, 
Vorbea un glas, un cântec sfânt 
Și nălțător: 

Nu cerceta aceste legi, 
Că ești nebun când le-nțelegi! 
Din codru rupi o rămurea, 
Ce-i pasă codrului de ea! 
Ce-i pasă unei lumi întregi 
De moartea mea!