Genul Liric

a) Abordare generală a genului liric

Conceptul de gen literar se referă la o anumită modalitate de transmitere a ideilor și sentimentelor, precum și la felul în care este organizat textul. Operele literare au o serie de caracteristici care permit clasificarea acestora în unul dintre cele trei genuri literare: liric, epic, sau dramatic. Fiecare dintre aceste genuri creează o relație aparte între autor și cititor, trăirile fiind exprimate în maniere diferite.

Genul liric cuprinde totalitatea operelor lit…

...

b) Trăsături ale genului liric

Genul liric se caracterizează prin trăsături precum:

• Este prezent eul liric (poetic), cel care denumește vocea textuală. Acesta poate să apară la nivelul textului poetic în multiple ipostaze: meditatorul, îndrăgostitul, admiratorul etc. De exemplu, în poezia „Lacul”, de Mihai Eminescu, eul liric apare în ipostaza de îndrăgostit: „Și eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult și parc-aștept/ Ea din trestii să răsară/ Și să-mi cadă lin pe piept;”.
• Subiectivitatea este evidențiată în textul poetic prin mărcile eului liric, acestea din urmă dovedind prezența eului la …

...

c) Clasificarea speciilor lirice | Opere lirice

În funcție de particularitățile lor, operele lirice pot fi grupate în specii literare, precum:

1) specii lirice ale literaturii populare (autorul este anonim):
- doina;
- strigăturile.

2) specii lirice ale literaturii culte (autorul este cunoscut):
- pastelul;
- imnul;
- oda;
- psalmul;
- elegia;
- meditația;
- glosa;
- epistola;
- romanța;
- sonetul;
- idila etc.

Doina

Definiție:

Doina este o specie a liricii populare, în versuri, de dimensiuni relativ reduse și cu autor anonim. În doine, autorul (sau autorii) exprimă în mod direct gânduri și sentimente, iar trăirile intense ale eului liric sunt redate în cadrul unor tablouri dinamice și pline de vitalitate. Doinele sunt, de obicei, inspirate din atitudinea omului față de realitățile vieții și morții, față de trecerea timpului, de natură, astfel încât doina dobândește un caracter intim, personal. Această specie a genului liric se deosebește și prin faptul că poate fi cântată, fiind întâlnită câteodată sub numele de „cântec”.

Trăsături:

• scurtă, adesea astrofică sau cu strofe inegale ca lungime;
• predomină rima pereche sau monorima, accentuându-se astfel muzicalitatea doinei;
• titlul constituie, de obicei, primul vers al doinei;
• se întâlnește adesea relația strânsă dintre om și natură;
• prezența eului liric se remarcă prin folosirea persoanei I, singular;
• melodia este fie vocală, fie instrumentală și are un caracter unitar și reprezintă, în unele regiuni (de exemplu, Țara Oașului sau Maramureșul) singurul tip de melodie cunoscut pentru cântecele profane;
• figurile de stil specifice doinei sunt: personificarea naturii, comparația, epitetul, repetiția.

Tipuri de doine:

• doina de jale
• doina de dragoste
• doina de înstrăinare
• doina de cătănie (militară)
• doina de dor
• doina haiducească
• doina păstorească

Exemple:

• Mihai Eminescu - „Doina”

Pastelul

Definiție:

Termenul „pastel” provine din domeniul artelor plastice și denumește un tip de creion colorat moale, fabricat din pigmenți pulverizați, amestecați cu talc și cu gumă arabică. În literatură, pastelul este o creație lirică descriptivă ce face parte din literatura cultă. Într-un pastel, eul liric își exprimă sentimentele în mod direct, utilizând ca pretext descrierea unui tablou din natură. Creatorul pastelului în literatura română este Vasile Alecsandri, ale cărui astfel de opere au fost publicate în revista „Convorbiri Literare”. Lui Alecsandri i s-au alăturat și alți poeți, autori de pasteluri: Ion Heliade Rădulescu, George Coșbuc, George Topîrceanu, Ion Pillat, Lucian Blaga etc.

Trăsături:

• pastelurile sunt bogate în imagini artistice, realizate prin figuri de stil, organizate într-o descriere care poate avea ca temă: un anotimp, un colț de natură, un moment al zilei, un aspect din viața necuvântătoarelor etc.;
• modul de expunere dominant este descrierea;
• figuri de stil specifice: epitetul simplu, dublu, triplu, ornant, cromatic, metaforic, personificarea, comparația, repetiția, aliterația, enumerația, asonanța.

Exemple:

• Vasile Alecsandri — „Iarna”, „Dimineața”, „Malul Siretului”, „Miezul Iernei”, „Sfârșit de toamnă”, „Sania”, „Viscolul”
• Mihai Eminescu — „Călin (file din poveste)”,  „Sara pe deal” , „Sub cerul plin de nouri”
• George Topîrceanu — „Pastel”

Imnul

Definiție:

Imnul este o specie a liricii cetățenești, în care se preamăresc evenimente de importanță națională: eroi, idei mărețe, evenimente decisive. Cuvântul „imn” provine din greaca veche, din cuvântul „hymnos”, care înseamnă „cântec de laudă”. Imnul poate fi și de factură religioasă, caz în care este scris în semn de prețuire, laudă, adorație sau rugă și adresat unei zeități.

Trăsături:

• caracter solemn, ton grav;
• exprimă idei și sentimente nobile;
• conține elemente ce aparțin stilului retoric: invocația retorică, verbe la imperativ, exclamații și interogații retorice;
• limbaj plastic, expresiv;
• figuri de stil caracteristice: metafore, comparații, hiperbole, enumerații, repetiții;
• discursul liric a…

...

d) Exemple de poezii care aparțin genului liric

Romantismul – Luceafărul de Mihai Eminescu

Apărut în în Almanahul Societății Academice România Jună, din Viena, în anul 1883, poemul Luceafărul de Mihai Eminescu este inspirat din basmul românesc Fata din grădina de aur (cules de folcloristul Richard Kunisch), care cuprinde povestea unei fete de împărat, îndrăgostită de un zmeu. Poetul valorifică acest basm, obținând mai multe variante, în care schema epică devine pretextul alegoric al meditației romantice. Alături de sursa folclorică, autorul poemului se inspiră din mitologia greacă și din filozofia lui Arthur Schopenhauer, privind antiteza dintre condiția omului de geniu și cea a omului comun.

Capodoperă a liricii romantice, Luceafărul este o alegorie pe tema ființei superioare, neînțeleasă de semeni, dar și o meditație asupra naturii umane duale, determinată de antitezele corp-suflet, efemer-veșnic. Criticul literar Tudor Vianu consideră instanțele umane ale poemului drept voci sau măști ale poetului, corespunzătoare propriilor contradicții sufletești. Se poate spune că poetul s-a proiectat nu doar sub chipul lui Hyperion –geniul- ci și sub cel al lui Cătălin, reprezentând atributele masculinității, sau chiar sub cel al Cătălinei.

Deși aparține genului epic prin schema narativă, prin prezența unui eu narant ( „A fost odată, era una la părinți, și se tot duce…”) și prin instanțele umane implicate în evenimentele imaginare, poemul are o substanță lirică și o structură dramatică, generată de succesiunea scenelor, unde dialogul exprimă intensitatea trăirilor sufletești : „- O, ești frumos, cum numa-n vis /Un înger se arată” sau „- Cobori în jos, luceafăr blând”. Predominant, lirismul provine din faptul că poemul proiectează drama geniului în raport cu iubirea și cunoașterea: „O, vin odorul meu nespus ,/ Și lumea ta o lasă”. În ansamblu, monologul liric alternează cu dialogul, accentuând patetismul, propriu imaginarului poetic eminescian.

Viziunea romantică este dată de alternanța planurilor terestru-cosmic, de tematică (geniu, iubire, moarte, veșnicie), de metamorfozele lui Hyperion și de amestecul speciilor : elegie, meditație, idilă, pastel. Sinteză a genurilor și a speciilor, poemul conține și elemente clasice, cum ar fi: echilibrul compozițional, simetria și caracterul gnomic al versurilor (care au aspectul unor maxime, al unor cugetări). Compozițional, poemul este alcătuit din patru părți: în prima și ultima, planurile terestru și cosmic interferează, în cea de-a doua domină peisajul terestru, unde se consumă idila dintre Cătălina și Cătălin, iar partea a treia cuprinde tablou cosmic, al întâlnirii lui Hyperion cu Demiurgul.

Incipitul stă sub semnul basmului și al unui illo tempore mitic „A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”. Portretul fetei de împărat este realizat cu ajutorul superlativului absolut (o prea frumoasă ) și prin comparația „Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”, sugerând unicitatea celei de care se va îndrăgosti Luceafărul.

În partea întâi este prezentată întâlnirea celor doi, în spațiul protector al camerei din castelul împărătesc, într-un cadru romantic, nocturn și oniric. Alegoria iubirii sugerează dorința Cătălinei, ființă muritoare, de a-și depăși condiția, cât și nevoia compensatorie a Luceafărului de a cunoaște limitele lumii materiale, dorind să devină muritor. În mod asimetric și antitetic, sentimentul fetei se declanșează mai repede („Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorința-i gata”), în timp ce iubirea Luceafărului presupune un timp mai lung de reflecție, de interiorizare. La chemările acesteia, astrul se întrupează, din cer și mare, antitetic, devenind fie un tânăr voievod, fie un mort frumos cu ochii vii. Acesta formulează sintetizator diferența fundamentală care îi separă: „eu sunt nemuritor,/Și tu ești muritoare”. Potrivit viziunii filozofului idealist Arthur Schopenhauer, geniul este altruist, cap…

...

e) Particularități ale genului liric

1. Prezența eului liric (eului poetic), ale cărui mărci lexico-gramaticale sunt verbele pronumele și adjectivele pronominale de persoana I.
2. Absența subiectului, a naratorului și a personajelor, acestea fiind înlocuite prin consemnarea …