Acțiuni diplomatice

Pentru a-și atinge obiectivele politico-militare, domnitorii și voievozii țărilor române au urmărit încheierea unor alianțe diplomatice favorabile cu puterile vecine pe parcursul întregului Ev Mediu.

Cauze și consecințe ale acțiunilor diplomatice

Cauze. Contextul geopolitic dificil în care s-au regăsit cele trei state medievale românești (Țara Românească, Moldova, Transilvania) le-au obligat să întrețină relații diplomatice cu puterile din zonă. Acest fapt s-a datorat în special nevoii de a întreține un relativ echilibru de putere în regiune, deoarece mereu exista riscul ca una dintre puterile vecine să devină prea puternică și să anexeze teritoriile principatelor. Astfel, românii au știut să folosescă diplomația ca o armă în apărarea statalității și a autonomiei, însă nu și a independenței. 

Consecințe. Chiar și așa, perioada medievală a contribuit la dezvoltarea diplomației românești și la crearea de legături diplomatice cu celelalte state europene, în special dacă ne gândim la acțiunile lui Dimitrie Cantemir sau Constantin Brâncoveanu

Ca să exemplificăm, încheierea tratatului de la Braşov (1395) dintre Mircea cel Bătrân și regele maghiar Sigismund de Luxemburg a avut o însemnătate deosebită fiind prima alianță oficială antiotomană din zona de sud-est a Europei și constituind un punct important de susținere în derularea cruciadei de la Nicopole (1396). Tratatul de la Hârlău (1499) semnat între Ștefan cel Mare (Moldova) și Ioan Albert (Polonia) va reprezenta afirmarea independenței Moldovei față de Polonia.   

Asemănări între acțiunile diplomatice ale românilor

Acțiunile diplomatice ale domnitorilor români în această perioadă istorică sunt reprezentate de tratate de pace, tratate de alianță sau de aderarea la anumite alianțe constituite de alte puteri ale vremii. Implicarea domnitorilor români în diplomație s-a făcut în vederea atingerii obiectivului scontat: păstrarea integrității statale și a independenței sau respingerea pericolului otoman

Dintre tratatele de alianță antiotomană putem exemplifica: tratatul încheiat în 1395 de Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg la Braşov, tratatul încheiat în 1475 de Ștefan cel Mare cu Matei Corvin, tratatul încheiat în 1711 între Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare la Luțk. Dacă le extragem doar pe primele două (1395, 1475), o altă asemănare între aceste tratate menționate este aceea că ambele sunt încheiate cu Regatul Ungar.

În aceeași ordine de idei, putem analiza tratatele de alianță semnate cu Polonia, tratate pe care le putem subclasifica în tratate semnate în condiții de egalitate sau tratate de vasalitate. Astfel, Alexandru cel Bun încheie tratate de vasalitate cu Polonia în anii 1402, 1404, 1407, 1411 și 1415; tratatul de la Overchelăuți din 1459 și tratatul de la Colomeea din 1485, dintre Ștefan cel Mare și regele Cazimir al IV-lea sunt tot tratate de vasalitate. În condiții de egalitate sunt semnate tratatul de la Radom/Lublin (1389/1390) dintre Mircea cel Bătrân și regele polonez Vladislav Jagello și tratatul de la Hârlău (1499) între regele Ioan Albert și Ștefan cel Mare.  

Secolul XIV

Citește în continuare principalele tratate și alianțe ale românilor în secolul XVI. 

Tratatul de la Radom/Lublin (1389/1390)

Aflat sub presiunea ascensiunii dominației Imperiu...

Textul de mai sus este doar un extras. Numai membrii pot citi întregul conținut.

Obține acces la întregul eBook.

Ca membru al Liceunet.ro, beneficiezi de acces la întregul conținut.

Achiziționează un abonament acum

Deja membru? Log in