Romantismul în opera lui Eminescu

Romantismul este un curent literar, dar și un mod de a fi, atât al individului, cât și al culturilor. S-a afirmat la sfârșitul secolului al XVIII-lea și s-a prelungit până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Caracterizat printr-o anumită vocație a absolutului, creatorul romantic se definește prin hipersensibilitate, printr-o anumită beție a sentimentelor, o stare de tensiune permanentă și iremediabilă melancolie, o valorificare a fondului mitic prin intermediul simbolului și al metaforei. (Vera Călin, Romantismul)

Romantismul eminescian se exprimă într-un moment în care în Europa se creează premisele afirmării unui nou curent literar, simbolismul. Conservând inițial orientări și atitudini pașoptiste specifice romantismului românesc de început, romantismul eminescian se afirmă plenar în originalitatea sa abia după 1870. Important este, în acest sens, poemul Epigonii, în care, deși poetul își elogiază înaintașii romantici, caracterizați prin sinceritate și credința în idealuri, anunță, totodată, despărțirea de aceștia. Eminescu depășește conștiința creatorilor pașoptiști, devenind poetul modern, marcat de o criză a idealurilor, de o insinuare a sentimentului imposibilității mântuirii individuale.

Complexitatea viziunii poetice eminesciene depășește cadrele unui singur curent literar, ceea ce a născut în critica modernă conceptul de „eminescianism”, într-o încercare de a fixa fenomenul estetic al poeziei eminesciene, așa cum sugera și Eugen Simion: „Este, în fine, și un mit al poeziei care se manifestă sub două înfățișări: prima e directă, explicită (poezia ca temă de reflecție în poem; poetul care pune «haine de imagini pe cadavrul trist și go»), iar a doua – și aceasta e esențială – este indirectă, ca expresie a unei muzicalități interioare, profunde, […] o muzică inconfundabilă, care devine semnul de identitate al eminescianismului; ideile, stările de suflet, un mod de a fi în lume, viziunile, miturile de care am vorbit până acum, toate vin și se pierd într-un discurs esențialmente muzical”. (Prefață la volumul M. Eminescu, Opere, I)

Deși momentul începuturilor poetice ale lui Eminescu (1866-1870) depășește, temporal vorbind, pașoptismul, poezia eminesciană a acestei perioade se încadrează deplin în spiritul romantismului pașoptist atât prin concepția despre rostul poeziei (mesianism poetic), cât și prin tematică, atitudine lirică sau imagistică.

Semnele înstrăinării se vădesc chiar și in anii începutului, fără ca ele să devină, totuși, dominante. În „Melancolie” (și, mai târziu, în „Epigonii”, unde apare pentru prima oară opoziția originar-modern), se poate intui o „agonie a eului” care contaminează cu propria identitate universul, perceput halucinant ca un imens sicriu al astrului mort: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care trece albă regina nopții moartă […]/ Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea...