Roman psihologic
Cea mai amplă specie a genului epic în proză, cu o acțiune diversificată sub raportul planurilor narative și al personajelor, romanul a cunoscut o serie largă de forme și de manifestări în literatura română. Afirmându-se plenar în perioada interbelică, romanul românesc a adoptat diferite modalități estetice, de la clasic la modern, de la roman realist la roman mitologic, alegoric.
În cazul romanului modern, de analiză psihologică, autorul își propune să „absoarbă” lumea în interiorul conștiinței, anulându-i omogenitatea și epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă limitele condiției umane; are o perspectivă limitată și subiectivă, completată adesea cu opinii programatice despre literatură (autorul devine teoretician).
În ceea ce privește opera, personajul – narator înlocuiește naratorul omniscient, ceea ce potențează drama de conștiință, conferindu-i autenticitate; opțiunea pentru convențiile epice favorizează analiza (jurnalul intim, corespondența privată, memoriile, autobiografia); principiile cauzalității și coerenței nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu acronia); sunt alese evenimente din planul conștiinței, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de semnificații majore, fără să fie refuzate inserțiile în planul social.
Cititorul se identifică cu personajul – narator, alături de care investighează interioritatea aflată în centrul interesului; are acces la intimitatea personajului – narator (mai ales atunci când îi poate „citi” jurnalul de creație).
Apărut în 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a constituit o noutate absolută în epoca interbelică. Cunoscător al diferitelor teorii filosofice și științifice care circulau în epocă, admirator declarat al operei lui Marcel Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română preocupat să înțeleagă în ce constă diferența între realitate și autosugestie, între absolut și relativ.
Opțiunea autorului pentru narațiunea la persoana I, a cărei consecință imediată este limitarea perspectivei narative la un punct de vedere strict subiectiv și, deci, renunțarea la privilegiul omniscienței, marchează începutul unei noi ere în istoria romanului românesc. Alcătuit din două părți care n-au între ele decât o legătură accidentală (în opinia lui George Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii este – după opinia lui Perpessicius –, romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale și cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuiește eroului „un neîntrerupt marș, tot mai adânc în conștiință”. (Perpessicius)
În prefața de la ediția din 1955 a romanului, intitulată „Cuvânt înainte”, după un sfert de veac, Camil Petrescu mărturisește că „dacă partea întâia a acestui roman e o fabulație, e adică născocită […] și deci eroul Ștefan Gheorghidiu cu soția lui sunt pură ficțiune, în schimb se poate afirma că partea a doua a cărții, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de companie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului”.
Opera se încadrează în proza de analiză și ilustrează concepția estetică a scriitorului despre roman. Camil Petrescu și-a expus concepția despre proza „nouă” în numeroase articole, dintre care unul dintre cele mai importante este Noua structură și opera lui Marcel Proust. Acest studiu oferă unul dinte cele mai interesante puncte de vedere asupra romanului formulate în epocă. Autorul se dovedește un subtil teoretician, apt să surprindă în cele mai mici amănunte mecanismul genului romanesc. Pentru Camil Petrescu, literatura – și mai ales romanul – reflectă spiritul epocii sale (Teorie și roman).
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” ilustrează preocuparea scriitorului pentru a obține iluzia autenticității vieții reale, pentru coborârea acțiunii romanului de pe „scenă” în stradă, adică în viața cotidiană, familiară cititorului.
Acțiunea, complexă, se desfășoară pe două coordonate temporale – una trecută (a rememorării relației personajului – narator cu Ela) și una în desfășurare (a experienței de pe front a lui Ștefan Gheorghidiu ). Momentul în care Ștefan Gheorghidiu scrie despre sine și despre relația sa cu Ela nu poate fi precizat. Impresia cititorului este că Gheorghidiu începe să-și noteze dubla experiență în perioada concentrării la Dâmbovicioara (și, de aceea, tot ce se referă la căsătorie, la testament, la neînțelegerile ulterioare cu Ela poate fi considerat ca aparținând planului trecut) și o continuă pe durata primelor săptămâni de război....
