Relația incipit-final

Pentru a răspunde la cerința de a scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre relația dintre incipit și final într-un roman studiat, aparținând perioadei interbelice, din cadrul variantei 44 de la Bacalaureatul din 2013, profesorii Liceunet au ales să analizeze romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu.

Incipitul fixează, destul de vag, coordonatele spațiale și temporale ale acțiunii – primul Război Mondial, pe front, lângă Câmpulung. Preocupat de obținerea autenticității acțiunilor și caracterelor, romancierul introduce în incipit o scenă cu valoare anticipativă pentru destinul personajului principal: discuția de la popota ofițerilor, care dezbate un subiect colportat de toate ziarele - un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat de tribunal. De la acest pretext, se conturează câteva atitudini: Dimiu, căpitan de modă veche, e de părere că «nevasta trebuie să fie nevastă și casa, casă»; Corabu pledează pentru libertatea de alegere a femeii; Gheorghidiu e atât de tranșant, încât atrage antipatia celor prezenți: «cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt!» Camil Petrescu este unul dintre primii romancieri români care simte nevoia să coboare, în romanele sale, viața de pe scenă în stradă. Consecința apare în introducerea banalităților cotidiene în limbajul eroilor și în renunțarea la emfaza specifică eroilor și limbajului romanului «doric». Camil Petrescu «de-teatralizează romanul» (Nicolae Manolescu). Scena de la popotă creează o impresie de banalitate, de «înjosire», în marginea caricaturalului, a paginilor despre război.

Impresia e căutată de autor, care încearcă să schimbe statutul evenimentului exterior şi al limbajului eroilor de roman. „Răpindu-li-se aura, impusă în cea mai mare măsură de tendinţa romanului, o mulţime de evenimente, între care războiul, devin foarte obişnuite” ( N. Manolescu)

Discuţia de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul căreia Ştefan rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii, şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”...

Textul de mai sus este doar un extras. Numai membrii pot citi întregul conținut.

Obține acces la întregul eBook.

Ca membru al Liceunet.ro, beneficiezi de acces la întregul conținut.

Achiziționează un abonament acum

Deja membru? Log in