Relația incipit-final

Cea mai amplă specie a genului epic în proză, romanul se definește prin complexitatea planurilor narative, a conflictelor, a acțiunii și a personajelor, surprinse în evoluție. În structura unei opere epice, incipitul și finalul au un rol foarte important, dat fiind faptul că sunt elementele compoziționale care asigură relația dintre lumea cititorului și lumea imaginară. Incipitul este o formulă de început al unui roman (al unei nuvele) care se ține minte și are consecințe în desfășurarea ulterioară a operei. Se poate realiza în mai multe moduri – prin descrierea mediului (oraș, stradă, casă), fixarea timpului și a locului acțiunii, referirea la un eveniment anterior sau la unul în desfășurare. Finalul reprezintă formula de încheiere a unei opere literare, care ilustrează viziunea autorului asupra evenimentelor prezentate. Finalul nu coincide întotdeauna cu deznodământul și folosește diverse strategii: descriere care reia datele din incipit; dialog sau replică prin care se rezumă lumea ficțiunii; prefigurare a unor evenimente care nu mai sunt relatate în operă. Finalul poate fi deschis – opera poate continua – sau închis – totul este lămurit.

În cazul romanului modern, de analiză psihologică, autorul își propune să „absoarbă” lumea în interiorul conștiinței, anulându-i omogenitatea și epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă limitele condiției umane; are o perspectivă limitată și subiectivă, completată adesea cu opinii programatice despre literatură (autorul devine teoretician).

În ceea ce privește opera, personajul – narator înlocuiește naratorul omniscient, ceea ce potențează drama de conștiință, conferindu-i autenticitate; opțiunea pentru convențiile epice favorizează analiza (jurnalul intim, corespondența privată, memoriile, autobiografia); principiile cauzalității și coerenței nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu acronia); sunt alese evenimente din planul conștiinței, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de semnificații majore, fără să fie refuzate inserțiile în planul social.

Cititorul se identifică cu personajul – narator, alături de care investighează interioritatea aflată în centrul interesului; are acces la intimitatea personajului – narator (mai ales atunci când îi poate „citi” jurnalul de creație).

Apărut în 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a constituit o noutate absolută în epoca interbelică. Stilul adoptat ilustrează perfect intențiile de modernizare a scrisului manifestate de autor. Romancierul adoptă structura narativă convențională a unui jurnal, aparținându-i protagonistului – Ștefan Gheorghidiu.

Opțiunea autorului pentru narațiunea la persoana I, a cărei consecință imediată este limitarea perspectivei narative la u...