Subiectul II

Bazată pe operații prefigurate, conservative sau pe încercarea de descoperire a unui nou principiu de relaționare, gândirea este orientată spre elaborarea cât mai multor soluții posibile; dintre acestea persoana va selecta soluția potrivită pentru situația concretă.

  1. Menționați două dintre trăsăturile gândirii.
  2. Descrieți succint formarea noțiunilor.
  3. Evidențiați, în aproximativ o jumătate de pagină, o corelație existentă între reprezentare şi gândire.
  4. Ilustrați, printr-un exemplu concret, etapele rezolvării unei probleme.
  5. Formulați un argument prin care să susțineți afirmația potrivit căreia cota de originalitate a produselor creative este expresia gândirii divergente.

Răspunsuri corecte:

A. Două dintre trăsăturile gândirii sunt caracterul ei mijlocit și caracterul ei abstract-formal.

B. Noțiunile se formează ca urmare a nevoii umane de a face ordine în rândul numeroaselor informații la care suntem expuși. Astfel, gândirea pune informațiile în categorii, clasificându-le pentru a fi mai ușor de manevrat. Noțiunea este o formă logică a gândirii (exprimată printr-un cuvânt sau sintagmă), care reflectă caracterele generale ale unei clase de obiecte. Categoriile acestea reprezentate prin noțiuni, în forma lor ideală, conțin maximum de informație într-un minim de format.

C. Reprezentările sunt simboluri ale obiectelor ce au fost percepute în trecut, dar în prezent sunt absente. Sunt imagini noi ale acestora, trecute prin filtrul psihicului uman, de un grad cognitiv superior. Cu ajutorul reprezentărilor, imaginile sunt readuse în minte, permițând gândirii să prelucreze informațiile respective.

Apoi, reprezentarea facilitează mult procesul de producere de generalizări, care sunt un pas în procesul de formare al noțiunilor, unul din principalul atribut al gândirii. Când este vorba de procesarea informațiilor, reprezentarea este așadar veriga de legătură între percepție și gândire, relația ei cu gândirea constând, în principal, în oferirea de informații semi-procesate care urmează apoi a fi prelucrate la un nivel superior.

Dincolo de asta, de multe ori, gândirea are nevoie de reprezentări în procesul de rezolvare de probleme, ele fiind punctul de plecare pentru desfășurarea șirului de raționamente. Exemplul cel mai comun este cel al problemelor de geometrie, unde construirea figurii constituie o mare parte din rezolvarea problemei.

D. De fiecare dată când individul dorește să atingă un anumit scop, dar nu are deja un răspuns adecvat în memorie legat de cum va face acest lucru, apare o problemă. Într-un exemplu concret, unui elev îi poate fi pusă o problemă, la ora de istorie, atunci când este întrebat de ce crede că a izbucnit Primul Război Mondial, dincolo de pretextul asasinării arhiducelui austriac de către un sârb bosniac.

Procesul rezolvării unei probleme, între momentul punerii problemei și cel al rezolvării ei, trece prin mai multe etape: înțelegerea (mecanism la baza căruia se află sistemele asociative) și apoi formularea și verificarea ipotezei (urmând ca dacă nu se verifică, să fie aleasă o alta- un proces de încercări și erori) prin aplicarea diverselor strategii de lucru identificate în memorie.

În prima etapă, cea a înțelegerii problemei, el va aduna din memorie informațiile pe care le știe despre subiect. Prin asociere, elevul poate să realizeze că evenimentul este fără precedent în istorie. Și cu siguranță nu ar fi putut să fie declanșat doar de uciderea arhiducelui, pentru că asasinate politice s-au mai petrecut, dar războaie de asemenea dimensiuni nu. Chiar și fără să aibă cunoștințe exacte legate de problema ce i-a fost pusă, elevul poate să deducă, prin gândire, că atmosfera era deja tensionată între țări și că acest lucru a făcut ca înarmarea să înceapă înainte.

Știind că înainte de război Europa era în mare împărțită între imperii, iar după război multe dintre ele au căzut (Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Imperiul Țarist), elevul poate să își dea seama că a existat o  forță ideologică mobilizatoare care a perturbat unitatea imperială, și va putea ajunge la concluzia că era vorba de naționalism. Din aproape în aproape, un elev care are câteva informații, va putea să construiască un răspuns plauzibil la problema ce i s-a pus, folosindu-se de mecanismele gândirii. Același procedeu apare și în munca de cercetare.

E. Gândirea divergentă este acel tip de gândire care se orientează în mai multe direcții pentru a găsi soluții la o anumită problemă (nu crede că există un număr limitat de soluții), este flexibilă, restructurează ușor datele pe care le are la îndemână. Deși este unul din factorii intelectuali care contribuie la o creativitate ridicată, acest tip de gândire se îmbină și cu alte aspecte ale personalității individului (nu este doar o capacitate, ci și o opțiune bazată pe un set de valori).

Cota de originalitate a produselor creative este într-adevăr o expresie a gândirii divergente, acest tip de gândire face ca omul să iasă din zona de confort a soluțiilor cunoscute și să caute unele noi, valoroase prin originalitatea lor. De multe ori, creativitatea se naște din nevoie (atunci când nu găsim soluții în memorie la o anumită problemă), dar în lipsa gândirii divergente, omul poate accepta ideea că nu există soluții ajungând să renunțe, indiferent care sunt consecințele renunțării.