Hortensia Papadat-Bengescu

Hortensia Papadat-Bengescu | Opere

Culegeri de nuvele si schite, scurte romane

  • „Ape adânci” (1919) 
  • „Sfinxul” (1920), devenit „Lui don Juan în eternitate” 
  • „Femeia în fața oglinzii” (1921) 
  • „Balaurul” (1923) 
  • „Romanță provincială” (1925) 
  • „Desenuri tragice” (1927)
  • „Logodnicul” (1935)

Ciclul Hallipilor

  • Fecioarele despletite (1926) 
  • Concert din muzica de Bach (1927) 
  • Drumul ascuns (1933) 
  • Radacini (1938) 

Teatru

  • Povârnisul (1915) 
  • Batrânul (1920) 
  • Teatru (1965) 

Hortensia Papadat-Bengescu | Date despre autor

Hortensia Papadat-Bengescu este fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a profesoarei Zoe Ştefănescu. În perioada 1887–1894, scriitoarea studiază la pensionul pentru domnişoare „Bolintineanu” din Bucureşti.

Spre deosebire de alți scriitori, Hortensia Papadat-Bengescu a prioritizat viața de familie alături de cea de scriitor, ceea ce i-a întârziat cariera literară. La numai 20 de ani, ea se căsătorește cu magistratul Nicolae Papadat. Cu toate acestea, activează în domeniul jurnalismului cu articole în presa scrisă în limba franceză.

Debutul său literar are loc în 1919, la o vârstă înaintată (43 de ani), cu un volum de proze scurte, intitulat „Ape adânci”. Volumul a fost onorat cu aprecieri pozitive din partea lui Garabet Ibrăileanu şi Tudor Vianu. În acelaşi an, Hortensia Papadat-Bengescu a devenit membru fondator al cenaclului „Sburătorul”, inițiat de Eugen Lovinescu. În urma acestui mare pas al carierei sale, ea declară: „Aparţin acum unei grupări literare. Acei ce nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici preţul unei ambianţe”. Toate scrierile sale au urmat a fi citite mai întâi în cadrul cenaclului, iar apoi publicate. În anul care a urmat, Hortensia Papadat-Bengescu publică prozele intitulate „Sfinxul” şi „Romanul Adrianei”, fiind interpretată pentru prima dată și piesa ei de teatru,  „Bătrânul”.
Începând cu anul 1923, scriitoarea devine membră a Societăţii Autorilor Dramatici Români. Sfătuită de Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu înclină acum către o proză obiectivizată, ceea ce se observă în ciclul familiei Hallipa: „Fecioarele despletite” (1926), „Concert din muzică de Bach” (1927), „Drumul ascuns” (1933), „Rădăcini” (1938) şi „Străina” (1948, roman care a fost, din nefericire, pierdut). Ciclul familiei Hallipa reprezintă o incisivă cronică a societăţii realizată cu mijloacele narative tipice literaturii proustiene. Aceste romane constituie cea de-a doua cronică de familie din literatura română, după cea semnată de Duiliu Zamfirescu.

În anul 1933, Hortensia Papadat-Bengescu se stabileşte în Bucureşti. Trei ani mai târziu, în 1936, ea primeşte Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1946 este distinsă cu Premiul Naţional pentru proză
În ultima perioadă a vieţii, ea scrie nuvela autobiografică „Spovedanie”, păstrată în manuscris. Din cauza bolii care o doboară, toate celelalte proiecte literare rămân neterminate.

Simona Popescu, scriitor și critic literar român, a declarat că  „Scriitoarea care a contribuit cel mai mult la rafinarea literaturii române, dându-i consistenţă şi cerebralitate, urbanitate şi stil, într-o perioadă când literatura română era încă rurală şi inhibată, cvasiprimitivă, a fost Hortensia Papadat-Bengescu”.

Romanele ei se remarcă prin acuitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, numărându-se printre primele tendințe ale prozei psihologice româneşti. 

Produsele noastre pentru Hortensia Papadat-Bengescu