Instituțiile centrale din spațiul românesc în secolele XV-XVIII

Eseu despre instituțiile centrale din spațiul românesc în secolele al XV-lea - al XVIII-lea

La începutul Evului Mediu, în timpul marilor migrații, românii erau organizați în obști sătești, element de continuitate semnalat atât la daci, cât și la daco-romani, conduse de cnezi sau juzi, ajutați de „Sfatul oamenilor buni și bătrâni”. Așezările sătești s-au grupat într-un cadru geografic favorabil (pe văile unor râuri, depresiuni etc.), în structuri autonome: țări, codrii, câmpuri, ocoale, cnezate sau voievodate, numite de Nicolae Iorga „romanii populare”, bază a coagulării politice sub forma statelor medievale românești.

Organizarea statului feudal în istoria românilor s-a realizat sub forma voievodatului, dar nu a unui singur voievodat, ci a unor unități voievodale, conduse de voievozi, organizare ce a fost favorizată atât de factori interni (creștere demografică, accentuarea stratificării sociale, evoluția politică, economică și religioasă), cât și externi (prezența tătarilor în Hanatul Hoardei de Aur în nordul Mării Negre, luptele interne din Ungaria, drumurile comerciale europene cu finalitate la gurile Dunării și Mării Negre).

După întemeierea statelor medievale românești, au fost înființate instituții pentru a asigura o bună organizare și funcționare. Instituțiile centrale sunt acelea care își exercită autoritatea pe întreg teritoriul statal. Astfel, evoluția structurilor societații românești și noile semnificații ale statutului juridic al țărilor române în raport cu puterea otomană, precum și dialogul tot mai evident cu Europa Centrală și Apuseană se reflectă în viața instituțională.

Instituțiile centrale din statele medievale extracarpatice au fost Domnia, Biserica, Sfatul domnesc, Adunarea poporului și Armata. Domnia este cea mai importantă dintre instituții,  cunoscând o evoluție specifică de-a lungul timpului. În ceea ce privește ocuparea acestei funcții, nu exista dreptul primului născut, fiind suficient să fie de „os domnesc”, fiind aplicat principiul electivo-ereditar – domnul era ales de către marii boieri și făcea parte dintr-o dinastie (Basarabii în Țara Românească și Mușatinii în Moldova). Domnia era viageră (domnul era ales pe viață), iar ceremonialul de încoronare era de inspirație bizantină (domnul era uns de către mitropolit).

....

Pe lângă acțiunile de tip militar, domnitorii români au fost implicați și în acțiunile diplomatice. Domnitorii români au căutat soluții fie sub forma unor contacte diplomatice (scrisori, trimiterea de soli), fie a tratatelor cu caracter politico-militar sau economic, dar și sub forma raporturilor de vasalitate. Astfel, în 1597, Mihai Viteazul semnează un tratat de pace cu sultanul Mahomed al III-lea, prin care se recunoaște domnia pe viața a lui Mihai Viteazul și reducerea considerabilă a tributului.

O altă acțiune diplomatică întreprinsă de un domnitor român este tratatul încheiat de Mihai Viteazul cu Rudolf al II-lea de Habsburg. Astfel, pe 9 iunie 1598, Mihai Viteazul a încheiat la mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg, în fapt, un tratat de alianță antiotoman. În urma tratatului, Rudolf al II-lea are pretenții de suzeranitate asupra domnitorului român, ceea ce aruncă Țara Românească sub o dublă suzeranitate: otomană și habsburgică.

...

Accesează această pagină pentru a citi tot eseul despre instituțiile centrale din secolele XV-XVIII.

Textul de mai sus este doar un extras. Numai membrii pot citi întregul conținut.

Obține acces la întregul eBook.

Ca membru al Liceunet.ro, beneficiezi de acces la întregul conținut.

Achiziționează un abonament acum

Deja membru? Log in